Skip to content

De ce părinții nu trebuie să-și cinstească copiii

8 februarie 2013

Redau aici, în format editat și extins, cea de-a patra și ultima parte a discuției de la Matinalul RVE Timișoara din 04.02.2012 cu Nelu și Oana, pe tema „A fi părinți. Despre criza autorității parentale”.

O doamnă terapeut scria recent pe Facebook:

“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” spune porunca străveche. Acum, știind că o relație nu e un drum cu sens unic, adaug “părinte, cinsteşte-ți copilul ca la randul său acesta sa te cinstească.”

Evident, Biblia are reciproca ei proprie pentru părinți, alta decât cea dată de doamna terapeut. Reciproca biblică este: „Și voi, părinților, nu întărîtați la mînie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în disciplina și învățătura Domnului” Efeseni 4:6. Cred că nu e întâmplător că Biblia nu ne poruncește nouă, părinților să ne cinstim copiii. Ne poruncește însă să-i iubim jertfitor și să-i ocrotim. Ne poruncește să nu-i provocăm la mânie ci să-i învățăm ce e disciplina cu ei înșiși și cu cei din jur, în ascultare de Domnul.

Această reciprocitate în relația părinte-copil pare, la prima vedere, că eliberează copilul de autoritarismul egoist al părintelui și că îi dă șansa să fie tratat cu „echi-demnitate”. În realitate însă raportarea „de la egal la egal” între părinte și copil promovată în zilele noastre face să dispară responsabilitatea părintelui. Copiii sunt considerați egalii noștri nu numai în demnitate și umanitatea lor creată de Dumnezeu, ci sunt egalii noștri și în opțiuni, alegeri, voință, stabilirea regulilor etc. Iar aceasta este o rețetă pentru dezastru, datorită lipsei de experiență și de maturitate a copiilor, care nu au încă baza, abilitățile și disciplina de a hotărî cu folos. Demisia noastră ca părinți, în numele acestei imposibile egalități, de la autoritatea care ne revine nu este în realitate altceva decât fuga noastră de răspunderea de a ne crește, hrăni, forma și dezvolta copiii. Ne este mai comod să facem din ei mici idoli pe care încercăm apoi să nu-i supărăm, mai degrabă decât să lucrăm constant la formarea lor.

Read more…

Biblia despre parenting și autoritate parentală

8 februarie 2013

Redau aici, în format editat și extins, cea de-a treia parte a discuției de la Matinalul RVE Timișoara din 04.02.2012 cu Nelu și Oana, pe tema „A fi părinți. Despre criza autorității parentale”.

Fără îndoială, atât Biblia cât și întreaga tradiție (în sens bun) a credinței creștine au multe de oferit părintelui care e dispus să învețe. Există chiar și sfaturi practice în Biblie în această privință, dar mai ales sunt multe lucruri pe care le putem deduce din Biblie cu privire la felul în care ar fi bine să ne exercităm autoritatea parentală.

În primul rând avem numeroase exemple de părinți, atât pozitive cât și – foarte important – mai ales negative! Biblia este realistă în această privință, nu idealizează lucrurile. A greși e parte din natura umană, dar ideea este să învățăm ceva din greșeli – ale altora și ale noastre.

Un exemplu negativ de părinte din Biblie este regele David… Deși în alte privințe este un erou, ca părinte el eșuează lamentabil, chiar dacă oarecum își iubește enorm copiii. Iar eșecul lui seamănă cu eșecurile noastre din ziua de azi, adică autoritatea lui de părinte e într-o criză din care nu mai iese niciodată. De exemplu, David se confruntă cu un viol incestuos al unuia din fiii lui, Amnon, asupra uneia din fiicele sale, Tamar, care era sora vitregă a lui Amnon. Atacul este planificat și dus la îndeplinire de Amnon prin șiretlic, iar pe cât de irezistibilă fusese inițial dorința acestuia, pe atât de mare este și ura cu care la sfârșit o alungă pe Tamar. Întregul incident era un lucru foarte grav, chiar și pentru vremea aceea. Curios, răspunsul lui David la situație este că se mânie și nu îl mai primește pe fiul violator să-l vadă, dar fără să-l confrunte, să-l mustre sau să-l pedepsească.

Read more…

Autoritatea parentală înseamnă perspectivă și sacrificii

6 februarie 2013

Spuneam în episodul anterior că autoritatea nu e un lucru ușor, mai ales atunci când n-ai avut nici tu parte de modele parentale sănătoase. Nu știu cum se întâmplă că de multe ori ne trezim făcând față de copii noștri exact lucrurile pe care le-am urât în părinții noștri… Pe mine acest lucru mă sperie, pentru că sunt conștient că orice greșeală pe care o fac, nu le va afecta doar pe fiicele mele, ci va afecta și generațiile care vor veni după ele. Experiențele din copilărie se imprimă undeva foarte adânc în ființele noastre, iar atunci când suntem sub presiune ca părinți, probabil că recurgem la ce ne este familiar, chiar dacă vocea rațiunii ne spune altceva. Desigur, există și contraexemple, adică părinți care aplică un stil total opus față de părinții lor tocmai ca revoltă față de ceea ce au trăit. Uneori însă aceștia greșesc în cealaltă direcție. De exemplu, dacă au avut părinți foarte severi, ei sunt foarte permisivi cu copiii lor.

throwing_a_tantrum

Toate acestea însă pentru mine subliniază cât de important este să medităm la aceste lucruri, să ne detașăm puțin față de modelele părinților noștri și să ne analizăm motivațiile și reacțiile. Aș spune de asemenea că e important să citim cărți despre rolul de părinte, dar din păcate nu tot ce se publică este întemeiat pe o practică sănătoasă, dovedită peste generații, sau pe principii consonante cu Biblia. Totuși, o bibliografie bine aleasă, exemplul bun al altor familii care au trecut înaintea noastră prin aceleași probleme, sfatul altor părinți cu experiență, ca și studii biblice pe tema familiei și creșterii copiilor pot fi tot atâtea surse pentru însușirea unei perspective bune și folositoare.

Read more…

Da, este vorba despre o criză a autorității parentale

4 februarie 2013

Redau aici, în format editat și extins, conținutul discuției de la Matinalul RVE Timișoara din 04.02.2012 cu Nelu și Oana, pe tema „A fi părinți. Despre criza autorității parentale”.

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie mi se pare că în ultimul sfert de veac felul în care mare parte dintre români înțeleg să-și exercite rolul de părinte s-a deteriorat tot mai mult. De ce spun eu asta? Mai întâi, pentru că văd în jurul meu tot mai mulți copii necooperanți, care se dau cu fundul de pământ sau se luptă cu părinții lor să-și impună punctul de vedere, și câștigă! În anii 2000 încă mai vedeai părinți care-și luau cu ei copiii la supermarket. Mai nou, în Timișoara cel puțin, sunt lăsați acasă tocmai pentru că nu pot fi stăpâniți. Iar copilașii care până la doi-trei ani nu învață să-și stăpânească pornirile, devin mai apoi mici teroriști pentru părinții, educatorii și profesorii lor. Plângerile din partea acestora abundă!

Văd, iarăși, tot mai mulți părinți neajutorați în fața copiilor lor, depășiți de problemele pe care creșterea acestora le pune, incapabili să le spună uneori „Nu”, sau să-i modeleze pentru a deveni cooperanți.

Având copil de vârstă școlară, am avut apoi ocazia să aflu faptul că, din punct de vedere academic, foarte mulți copii se pierd încă din clasa I-a, adică nu țin pasul cu cerințele și trec prin școală fără șansa de a mai recupera handicapul care se acumulează, datorită deficitului de atenție și lipsei de disciplină personală de studiu.

Ce să mai zic apoi de perspectiva spirituală și morală? Nu prea mai văd, nici măcar de fațadă, vechile valori fiind cultivate în creșterea copiilor; vorbesc despre cinste, dreptate, hărnicie, frumos. Dimpotrivă, copiii sunt parcă încurajați, sau cel puțin tolerați, să crească iubind necinstea, superficialitatea, imaginea pur exterioară, sexualitatea prematură, jocurile de putere. E drept că mijloacele moderne, gen Facebook, le dau și ocazia și mijlocul să cultive exterioritatea și superficialitatea, dar nu văd ca părinții să încerce măcar să-i învețe, că adevăratele valori sunt altele. Sau când încearcă s-o facă, e de obicei prea târziu. Iar de la necinste și superficialitate nu mai e decât un pas la cultivarea cu orice preț a plăcerilor, la abuzul de substanțe nocive, larg răspândit printre elevii din Timișoara, și la infracționalitate.

Toate acestea – și lista nu e completă –  mie cel puțin îmi spun că avem în fața noastră o criză. Părerea mea este că e vorba de o criză a autorității parentale. Știu că mulți din cititorii mei deja s-au zburlit când au ajuns la cuvântul „autoritate”. Știu că e un cuvânt rău famat, căzut în dizgrație încă din anii ’60. Știu de asemenea că pentru multă vreme, în numele acestui concept s-au comis abuzuri de neiertat.

Read more…

Noua carte a lui Alvin Plantinga despre știință, religie și naturalism

15 decembrie 2011

Titlul cărții, publicate la Oxford University Press: Where the Conflict Really Lies: Science, Religion and Naturalism
Un excelent articol de întâmpinare e publicat în New York Times:

Philosopher Sticks Up for God

Ştiinţă şi credinţă. O investigaţie asupra cunoaşterii

10 mai 2011

Publicat în Altarul Banatului Anul XI (L) nr. 1-3 (2000) pag. 82-90.

În conştiinţa celei mai mari părţi a europenilor şi nord-americanilor există la ora actuală, în aparenţă cel puţin, o diviziune clară între ştiinţă şi religie. Această diviziune n-a fost însă prezentă dintotdeauna. Dimpotrivă, au apărut în ultima vreme mai multe lucrări de istoria ştiinţei care scot în evidenţă legături neaşteptate ale practicii ştiinţifice cu practicile religioase sau cu magia.[i] Deci, cel puţin istoric vorbind, raporturile au fost mult mai complexe decât suntem azi obişniuţi să credem. În această lucrare îmi propun să arăt printr-o abordare epistemologică a celor două domenii că mai mult decât atât, legătura dintre ştiinţă şi religie supravieţuieşte Iluminismului şi poate fi regăsită cu claritate şi în contemporaneitate. Desigur, în orice investigaţie de acest fel apare o problemă. Dacă ştiinţa, cea modernă cel puţin, este relativ unitară, domeniul religios este foarte divers. Înainte de a compara ştiinţa cu religia, cercetătorul ar trebui să producă un model unitar al religiei. Este de prisos să spun cât de periculoasă ar fi o astfel de întreprindere şi cât de subiective ar fi rezultatele ei. Acesta e unul din motivele pentru care în cele de mai jos voi prefera să mă limitez la cazul creştinismului şi al teologiei creştine. Un alt motiv înrudit cu acesta, şi de fapt motivul determinant, este că, după cum arată criticii modernismului, poziţia de neutralitate implicită într-o abordare de genul „ştiinţă–religie“ este un fals, şi că de fapt singura alternativă viabilă ar fi o abordare de pe poziţia asumată a unei particularităţi. Particularitatea pe care mi-o asum eu este cea creştină.[ii]

Read more…

Seminar despre Duhul Sfant și darurile spirituale – pe fondul controversei pneumatologice din spatiul evanghelic românesc

3 mai 2011

Prof. Dr. Max Turner de la London School of Theology este invitatul special la seminarul „Duhul Sfânt și Darurile Spirituale” organizat sâmbătă, 7 mai 2011, orele 10-15 la Centrul Areopagus (Calea Martirilor nr. 104, Timisoara).

Max Turner este proful meu de Noul Testament de la LBC din anii ’90. El este un excelent teolog, cu o minte foarte limpede, atent și precis în tot ce spune. Cred că nu se putea un moment mai potrivit pentru acest seminar, într-o vreme în care lumea evanghelică românească se frămantă cu problema Duhului Sfant. Felicitari organizatorilor de la Areopagus.

Organizatorii mă asigură că seminarul nu va fi extrem de tehnic, deci va fi accesibil și pentru cei care nu au studiat telolgia, dar sunt interesați de problema în discuție.

Mai multe detalii pe http://www.areopagus.ro

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: