Karl Barth (1886-1968): Teologul modern al revelaţiei Hristo-centrice

Publicat la Cluj Napoca în revista Echinox An XXXVII Nr. 7-10 / 2005, pp. 3-4

„Teologia este o disciplină deosebit de frumoasă. Într-adevăr, putem spune cu încredere că este cea mai frumoasă dintre toate disciplinele. A găsi studiul academic dezagreabil este marca filistinului. E o formă extremă de filistinism să găseşti, sau să fii capabil să găseşti teologia dezagreabilă. Teologul care se osteneşte fără bucurie, nu este teolog. Feţele ursuze, gândurile posace şi modurile plicticoase de a vorbi sunt de ne tolerat în acest domeniu.“ [Karl Barth]

Născut în Basel la 10 mai 1886 într-o familie elveţiană educată, cu tradiţie teologică, Karl Barth şi-a făcut studiile la Berna, Berlin, Tübingen şi Marburg, sub îndrumarea unora din cei mai mari teologi ai vremii. Printre ei s-au numărat Adolf von Harnak şi Wilhelm Herrmann, mari maeştii ai teologiei liberale mature. Îşi începe cariera ca redactor la periodicul Die christliche Welt (Lumea Creştină) şi pastor asistent în Geneva. După numai un an însă devine pastor în orăşelul Safenwil din Aargau, unde rămâne între 1911 şi 1921. Experienţa pastorală în această parohie, care se dorea a fi o simplă pregătire pentru o carieră academică ulterioară, se dovedeşte însă a fi determinantă pentru gândirea şi viaţa lui. De ce? Ca pastor tânăr, Barth trebuia acum să le predice enoriaşilor săi, pe baza unor pasaje stabilite din Biblie. Aici nu mai era în sala de clasă, unde Biblia era lecturată ca un text care vorbeşte despre religia noastră. Citind-o motivat de dorinţa de a spune credincioşilor săi ceva din ea, Barth descoperă ca Biblia nu vorbeşte despre religie, ci vorbeşte mai degrabă despre Împărăţia lui Dumnezeu. El nu ştia ce ar putea fi aceasta, dar îi era limpede faptul că nu putea fi ceea ce îl învăţaseră că este profesorii de pe la universităţile la care studiase: succesul final al aspiraţiei noastre religioase. Pentru muncitorii obosiţi şi exploataţi cărora le vorbea, cultivarea experienţei religioase nu însemna nimic: ar fi fost un exerciţiu gratuit în situaţia lor dată. În schimb speranţa în Împărăţia lui Dumnezeu, orice s-ar fi dovedit aceasta a fi, era ceva într-adevăr relevant.

O alta sursa de nelinişte şi revoltă pentru Barth a fost realitatea brutală a Primului Război Mondial. El, ca elveţian, privea neputincios cum ţările Europei se sfâşie între ele. Elveţia fiind neutră în război, acest lucru i-a dat tocmai perspectiva din afară: posibilitatea de a vedea cum cultura burgheză, a cărei ideologie era furnizată de creştinismul liberal, se autodistrugea. Era de necrezut cum naţiunile cele mai civilizate ale Europei, eliberate de Iluminism şi cultivate deja de două secole în spiritul acestuia, puteau să se atace cu atâta barbarie şi fără motive rezonabile. Barth nu înţelegea cum foştii lui profesori germani puteau solicita, ca teologi şi reprezentanţi ai bisericii, loialitate faţă de Kaiser şi faţă de Vaterland mai presus de orice.

Aceste lucruri îl determină pe Barth să devină din ce în ce mai nemulţumit faţă de lipsa de perspectivă a teologiei liberale în care fusese educat. Redescoperind Scriptura ca revelaţie divină şi predicând-o enoriaşilor săi în fiecare duminică, el îşi reorientează treptat teologia, lucru care duce la scrierea comentariului său la Epistola către Romani, Der Römerbrief, publicat mai întâi în 1919, iar apoi complet rescris în 1922. Această a doua ediţie reprezintă punctul de cotitură cel mai însemnat din teologia secolului al XX-lea. Barth însuşi descrie metaforic publicarea ei folosindu-se de o amintire din copilărie, când, bâjbâind prin întunericul unei biserici, a smucit din greşeală funia clopotului, provocând astfel întregul sat să vină în fugă la biserică… Ea devine în scurt timp stindardul unei întregi generaţii de pastori şi profesori tineri din spaţiul germanic, printre care amintim doar un Emil Brunner şi un Rudolf Bultmann.

În 1921 Barth dă curs unei invitaţii de a preda la Götingen, iar mai apoi la Münster. În această perioadă începe să publice destul de mult şi joacă un rol important în mişcarea, aşa-numită, a „teologiei dialectice“. Printre volumele publicate acum se numără Prolegomena zur christlichen Dogmatik, intenţionat a fi volumul introductiv la o lucrare amplă de „dogmatică creştină“. Barth însă abandonează acest proiect, aşa cum vom vedea, datorită unei schimbări de perspectivă.

În 1930 Barth se mută la Bonn, unde începe să scrie la lucrarea sa teologică cea mai importantă, Die Kirchliche Dogmatik (Dogmatica Bisericească). Schimbarea de titlu de la „dogmatică creştină“ la „dogmatică bisericească“ se datorează unei noi înţelegeri a bazei discursului teologic. A teologiza nu reprezintă atributul individului într-un context nedefinit, sau larg definit, „creştin“, ci este o funcţie a Bisericii lui Hristos. Teologia este „examinarea de sine a Bisericii Creştine cu privire la conţinutul discursului său distinctiv despre Dumnezeu“[1], spune Barth. Ca atare, teologia trebuie, cu necesitate, să fie „bisericească“.

În Bonn fiind, Barth începe, prin acţiuni şi scrieri, să se opună din ce în ce mai făţiş la politica lui Hitler. Printre altele, devine liderul teologic al mişcării de opoziţie faţă de Hitler din Biserica Evanghelică germană, mişcare numită „Biserica Mărturisitoare“. Această mişcare a generat Declaraţia de la Barmen din 1934, redactată în cea mai mare parte de Barth, în care se repudiază „Mişcarea Creştină Germană“ susţinută de nazişti şi se reafirmă Hristos ca şi cap şi finalitate a bisericii, şi Scriptura ca sursă pre-eminentă pentru învăţătura de credinţă şi pentru îndrumarea practică a creştinilor. Trebuie să precizăm pentru cititorul român, mai puţin familiar cu aceste detalii din istoria protestantismului, că Mişcarea Creştină Germană nu era altceva decât instrumentul prin care partidul naţional-socialist, şi Hitler, căutau să controleze bisericile. Poziţia lor era una liberală din punct de vedere teologic, cu accente extremist-naţionaliste şi anti-semite. Ideologic vorbind, ei încercau să legitimeze teologic politicile şi acţiunile statului totalitar nazist. „Creştinii Germani“ deja ajunseseră să domine unele dintre regiunile Germaniei şi reuşiseră să intimideze pastorii din altele, când mai mulţi pastori, printre care Martin Niemöler şi Dietrich Bonhoeffer (ultimul plătind cu viaţa pentru acţiunile sale opozante), au convocat, în 1934, sinodul de la Barmen, reunind reprezentanţi din biserici luterane, reformate şi unite. Documentul în şase articole adoptat atunci stă mărturie faţă de hotărârea multor pastori protestanţi germani de a păstra verticalitatea credinţei lor evanghelice şi loialitatea lor neştirbită faţă de Hristos, în interiorul unui stat din ce în ce mai totalitar. Barth a formulat baza teologică a acestei mişcări, articulând caracterul Hristo-centric al revelaţiei divine şi calitatea lui Hristos de cale unică spre Dumnezeu, în detrimentul orcăror altor pretinse surse de revelaţie sau căi spre mântuire, inclusiv cele inspirate din naţionalism.

Declaraţia de la Barmen a dus pentru Barth la interdicţia, în 1935, de a preda în Germania şi la înlăturarea lui de la catedra de teologie din Bonn. În aceste condiţii, Barth revine în oraşul său natal, Basel, în Elveţia, unde îşi continuă cariera universitară şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii, jucându-şi cu plăcere rolul de teolog celebru, atât pentru studenţi cât şi pentru vizitatori. De asemenea, îşi continuă aici munca la lucrarea sa principală, Dogmatică Bisericească—lucrare care rămâne însă până la urmă neterminată—şi scrie, pe lângă asta, o serie de articole şi de volume mai mici. Se stinge în dimineaţa zilei de 10 decembrie 1968, când acordurile lui Mozart, compozitorul său favorit, puse de soţia sa, nu reuşesc, ca de alte dăţi, să îl mai trezească.

Este imposibil în spaţiul unui scurt articol ca acesta să spunem tot ce s-ar cere spus, chiar şi pentru o prezentare succintă a gânditorului şi teologului Karl Barth—fără îndoială unul din giganţii secolului XX şi considerat de mulţi drept cel mai mare teolog al secolului său. De aceea voi încerca în cele ce urmează doar o aşezare a sa în contextul mai larg, ideatic şi cultural, premergător lui, arătând câte ceva din felul în care Barth răspunde acestui context.

Deja am pomenit de reacţia lui Barth faţă de teologia liberală a profesorilor săi. Voi reveni la această teologie, dar deocamdată voi face încă un pas înapoi in istorie, până la acel efect complex, cultural, social, politic şi economic al Iluminismului, cunoscut sub mumele de modernitate. Este Karl Barth un teolog modern? Vom vedea că în multe privinţe răspunsul este „da“, deşi el este în acelaşi timp unul din criticii cei mai acerbi ai modernităţii.

Morernitatea îşi are începuturile în intelectualitatea iluministă a secolului al XVIII-lea, a cărei influenţă răspândită în întreaga Europă şi în America de Nord a reuşit, într-un interval de mai puţin de o sută de ani să elimine aproape orice prezenţă creştină între elitele vremii. Poate cel mai cunoscut şi cel mai influent slogan iluminist a fost acela al unui om nou, puternic, eliberat prin raţiune şi cunoaştere, autonom, stăpân pe soarta lui, scăpat de sub autoritatea obscurantistă a celor vechi, mai ales scăpat de canoanele şi tradiţia creştină. O altă trăsătură definitorie a Iluminismului a fost generalizarea angajării „critice“ ca singură metodă decentă de studiu. Lucrurile nu sunt aşa cum ni se prezintă. Aparenţele sunt suspecte. Iar prima ţintă a proiectului critic al secolului al XVIII-lea a fost religia creştină, mai precis acele elemente ale ei care o fac într-adevăr distinctă: închinarea la Dumnezeul Treimic, mărturisirea stării de păcat şi încrederea în harul lui Dumnezeu pentru mântuire—lucruri care ofensau cel mai mult dorinţa de independenţă a individului. O ultimă trăsătură definitorie a Iluminismului pe care o voi menţiona aici este centralitatea „mecanismului“. Nu atât teoriile, cum ar fi fizica newtoniană, au cucerit publicul. Iluminismul vulgar, în forma lui necritică, a acreditat ideea că noua ştiinţă a produs o viziune superioară şi mai cuprinzătoare despre lume, ca o maşinărie imensă.

Trebuie să remarcăm faptul că Barth se situează într-o oarecare dialectică cu fiecare din aceste aspecte ale modernităţii, dar niciodată în opoziţie directă. De exemplu, s-a afirmat că obiecţia lui Barth nu se orientează atât de mult împotriva idealului iluminist al umanităţii autonome cât împotriva identificării obiectului acestui ideal. Dogmatica Bisericească este în fapt o descriere amplă a acelei persoane umane în care a fi om coincide cu a fi judecător, Iisus Hristos, şi în care ne găsim şi noi identitatea ontologică. Apoi, critica religiei, întreruptă pentru o vreme de contribuţia lui Schleiermacher, a fost reluată cu mai multă îndârjire de autori ca Feuerbach, Nietzsche şi Overbeck. Iar Barth a fost un cititor asiduu al acestora, ducând, într-un anumit sens, până la capăt critica iluministă la adresa religiei. În sfârşit, deşi a repudiat concepţia mecanicistă despre lume, Dogmatica Bisericească în sine, ca descriere unitară a lui Hristos, reprezintă o viziune măreaţă, atotcuprinzătoare, şi astfel tipic modernă, asupra realităţii. În aceasta privinţă Barth se înscrie în tradiţia unor gânditori precum G. F. W. Hegel, care s-au străduit să dezvolte alternative metafizice creştine la modelul vulgar iluminist.

Istoric vorbind, între Barth şi Iluminism se interpune teologia liberală, în spiritul căreia a fost educat, şi aceasta din urmă a fost aceea care a atras atacul lui masiv. Teologia liberală a fost primul răspuns semnificativ al tradiţiei creştine la atacul devastator al modernităţii. A fost o reacţie de adaptare. Friedrich Schleiermacher, o figură proeminentă a renaşterii artelor şi literelor din Germania ultimei părţi a secolului al XVIII-lea şi a primei părţi a secolului al XIX-lea, printr-o singură carte a reuşit să formeze şi să lanseze o nouă paradigmă teologică ce va hrăni pentru multă vreme viaţa religioasă şi intelectuală a epocii lui. Über die Religion: Reden an die Gebildeten unter ihren Verächtern (Despre religie: Discursuri pentru dispreţuitorii ei culţi) este o lucrare care, pe fondul romantismului german, face apologia cultivării vieţii religioase, singura în stare să aducă unitate în experienţa noastră, şi între noi şi universal. Religia este definită ca „sentiment“, „trăire“ iar religia creştină este definită în raport cu figura lui Hristos, dovedindu-şi superioritatea prin aceea că îndeplineşte în cel mai înalt grad rolul unei religii în viaţa omului. Trebuie de asemenea menţionată aici dezvoltarea în ştiinţele biblice a metodei criticii istorice, care avea ca scop recuperarea din Scriptură a unui aşa-zis adevăr istoric, situat în spatele unor forme textuale primare, presupuse a se ascunde în textele editate ale cărţilor ajunse până la noi.

Desprinzându-se de această teologie, Barth a ajuns să vadă în ea o trădare a credinţei. Totuşi a păstrat Hristo-centrismul ei. Dar dacă pentru liberali acesta reflecta faptul că doar în raportare la Iisus pot creştinii să vorbească cu sens despre Dumnezeu şi suflet, pentru că numai prin această raportare la el pot face judecăţi de valoare, pentru Barth Hristos trebuie să fie în centrul discursului teologic pentru că în el Dumnezeu, cel cu totul altfel, s-a revelat pe sine pe deplin. Barth însă se desprinde definitiv de teologia liberală prin poziţia sa faţă de doctrina Sfintei Treimi. Într-o vreme când această doctrină era văzută mai degrabă cu jenă, Barth o reafirmă cu tărie, prin aceasta devenind precursorul curentului trinitar din teologia contemporană şi din mişcarea ecumenică.

În concluzie, trebuie mai întâi să recunoaştem că Barth a transformat în adâncime teologia protestantă în Europa, şi nu numai. Teologi cum ar fi H. Gollwitzer, O. Weber, E. Jüngel şi T. F. Torrance au interpretat şi au dezvoltat lucrarea lui. Pe lângă asta, numeroşi teologi catolici au interacţionat cu gândirea lui şi au fost la rândul lor influenţaţi de ea. Apoi trebuie să menţionăm şi unele din criticile care i s-au adus. A fost criticat pentru un rol prea scăzut al doctrinei creaţiei în teologia sa, pentru aparentul fideism al poziţiei sale datorită rolului exagerat pe care îl acordă auto-evidenţei obiectului teologiei, pentru antropologia sa, care ar risca să fie înghiţită de umanitatea lui Hristos, pentru efectul nefast al Hristo-centrismului său asupra doctrinei Sfintei Treimi, doctrină pentru care de altfel este criticat de unii, fiind acuzat de modalism (o prea mare accentuare a unităţii Fiinţei divine în detrimentul pluralităţii Persoanelor divine) etc. În final, nu putem să nu remarcăm extraordinara disponibilitate a acestui teolog la reexaminare critică a propriei lucrări. Nu numai între perioada de început şi perioada Dogmaticii Bisericeşti, dar şi de la un volum la altul al acestei ample lucrări găsim numeroase schimbări de accent şi de ton, numeroase calificări şi echilibrări de balanţă. Barth nu încetează să-şi uimească cititorul prin angajarea mereu proaspătă cu obiectul teologiei. O traducere a lucrărilor lui în limba română ar fi fost de dorit încă demult. Sper că această scurtă prezentare a reuşit să stârnească interesul pentru gândirea lui atât al celor care au studii teologice cât şi al celor interesaţi pur şi simplu de istoria intelectuală a Eurpei secolului XX.

---

[1] Church Dogmatics II/1 (Edinburgh: T&T Clark, 1957), p. 11.