Daniel Bulzan

Al patrulea lucru menţionat în primul posting era legat de echilibru în caracterul lui Dumnezeu. Spuneam acolo că Dumnezeu nu îşi aplică mânia fără discernământ, chiar atunci când noi păcătuim, ci şi-o amână pentru o zi a judecăţii. Între timp, ne dă har, chiar dacă rezultatul păcatului nostru ar fi mânia sa şi ar trebui să ne radă de pe faţa pământului. El nu face asta, ci îşi exercită mânia şi disciplina cu echilibru.

La fel şi în cazul nostru, trebuie să exercităm echilibru şi stăpânire de sine. Sunt persoane care au comportamente obsesiv-compulsive, adică trebuie să facă întotdeauna anumite lucruri. Dacă nu le fac, ei se simt foarte rău. Noi nu trebuie să fim aşa. O disciplină prost înţeleasă ar fi ceva de genul: Mă hotărăsc să respect cu stricteţe nişte norme, şi fac asta fără cea mai mică abatere, fără excepţii şi indiferent de circumstanţe. În fiecare zi între ora cutare şi cutare am timpul de părtăşie cu Dumnezeu, între ora cutare şi cutare mănânc, pe urmă merg la şcoală sau serviciu, pe urmă citesc Biblia între ora cutare şi cutare. Copii trebuie să fie smirnă, să nu mă deranjeze de la studiu. Nu contează că cineva are nevoie de ajutorul meu, nu contează că un copil vine şi îmi cerşeşte atenţia. Tot ce contează e rutina mea, pe care eu o numesc disciplină. Dacă ceva mă scoate din rutină, fac urât, îmi revărs mânia. Dacă la ora nouă seara nu e copilul în pat, fac spume la gură, nu contează că e weekend sau că am musafiri. Read the rest of this entry »

Al treilea lucru pe care l-am pomenit în primul posting din această serie legat de caracterul lui Dumnezeu a fost finalitatea, faptul că Dumnezeu îşi urmăreşte îndotdeauna planul său. Principiul echivalent pentru noi este „amânarea satisfacţiei“. Am făcut un exerciţiu cu copiii din biserică: i-am pus să aleagă între mere şi bomboane, cu regula simplă că pot alege un singur lucru la un moment dat şi pot alege o singură dată acelaşi lucru. Majoritatea copiilor au ales întâi bomboanele pentru că sunt mai dulci şi mai plăcute şi au vrut să se bucure de ce-i mai bun la început. Ştim şi din familii că copiilor nu le vine natural să îşi mănânce întâi legumele din farfurie, ca să-şi lase pe mai târziu bucuria de a mânca desertul. Din cauza asta mulţi părinţii trebuie să instituie reguli şi să le spună copiilor că nu e voie să mănânce dulciuri înainte de masă, pentru că nu vor mai avea poftă să mănânce mâncarea, sau că dacă nu termină legumele din farfurie nu primesc desert. Ceva de acest gen trebuie să se întâmple şi în viaţa noastră. Read the rest of this entry »

Ziceam în primul posting din seria aceasta că a doua trăsătură a caracterului lui Dumnezeu este suverantiatea. La noi asta se aplică sub forma asumării responsabilităţii. Vedeţi, atunci când nu vrem să ne confruntăm cu adevărul, noi avem tendinţa să transferăm responsabilitatea sau vinovăţia către altcineva. „Nu eu sunt de vină Doamne“ zice Adam, „femeia pe care tu ai făcut-o, ea este de vină, pentru că ea m-a îmbiat să iau din frucutul oprit“. Nu vreau să mă întâlnesc cu realitatea despre mine însumi, şi ca atare nu-mi asum responsabilitatea. Dau vina pe altcineva. David spune: „Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit“. David nu evită, ci se confruntă cu adevărul. Acesta este primul pas. Al doilea pas e că acceptă responsabilitatea. A fost fapta lui, a fost păcatul lui. David este „proprietarul“ faptelor lui; ele nu sunt ale altcuiva. El n-a fost împins de la spate să păcătuiască. A fost suveran în viaţa lui şi şi-a folosit această autodetermiare prin faptul că ales să păcătuiască, iar acum îşi asumă acest lucru. Read the rest of this entry »

Primul aspect al caracterului lui Dumnezeu despre care am discutat în postingul anterior a fost adevărul. Să vedem cum se tradce acesta într-un aspect al disciplinei petru noi.

Dacă Dumnezeu este adevărul în sine însuşi, noi avem nevoie în viaţă să fim total dedicaţi adevărului. În Psalmul 51 David spune: „Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.“ Să privim puţin la Psalmul 51. Ni se spune că acest psalm a fost scris atunci când proorocul Natan a venit la David după ce acesta păcătuise cu Batşeba. Şi fiind mustrat, fiind ruşinat, David se pocăieşte şi îi pare rău de ce a făcut, cere ca Dumnezeu să aibă milă de el în bunătatea sa. Vă daţi seama că David ar fi fost tentat să pună în paranteză această faptă pe care a făcut-o şi să zică, „hai să trec peste asta, că eu am o relaţie specială cu Dumnezeu şi hai să revin rapid la acea viaţă, să mă prefac că n-a existat episodul acesta în viaţa mea.“ Read the rest of this entry »

Ţi s-a întâmplat să spui cuiva în faţă, cu seninătate, că albul e negru şi aproape să crezi şi tu că e aşa? Ţi se întâmplă adesea să dai vina pe alţii pentru eşecurile tale repetate? Atunci când mănânci o prăjitură, cu care parte începi: cu blatul sau cu frişca? Atunci când eşti pus pe făcut ordine, cât de uşor îţi este să te opreşti la timp, înainte să sari calul? Aceste întrebări, aparent fără legătură unele cu altele ating în fapt aspecte foarte adânci ale caracterului nostru. În funcţie de cum ne poziţionăm faţă de ele putem fi sortiţi eşecului sau succesului în viaţă, putem să ne atragem stima sau dispreţul oamenilor, sau mai mult, putem ajunge oameni de caracter sau cârpe. Deşi pe mulţi îi va surprinde lucrul acesta, Biblia, cartea de căpătâi a creştinilor, ne oferă o perspectivă clară faţă de fiecare din aceste întrebări. Deci putem afirma că creştinii nu prea au de ales: sunt nevoiţi să recunoască cel puţin că ar trebui să se poziţioneze într-un anumit fel faţă de aceste probleme. Vom vedea cum caracterul lui Dumnezeu ne propune şi nouă opţiuni foarte clare în cele patru domenii sugerate mai sus: adevărul, responsabilitatea, administrarea dorinţei/ satisfacţiei şi echilibrul. Aceast posting este primul dintr-o serie de cinci. Întreaga serie gravitează în jurul temei disciplinei personale în perspectivă creştină şi are la bază o predică rostită în Biserica Sfânta Treime din Timişoara în urmă cu trei săptămâni. Read the rest of this entry »