Controversata, excentrica, exagerata in gesturi atat in glorie cat si in dizgratie, tele-evanghelista americanca Tammy Faye Messner (fosta Bakker) a incetat din viata din cauza unui cancer pe 20 iulie 2007, la doua zile dupa ce a inregistrat un interviu pentru Larry King Live. Primul ei sot, Jim Bakker si el un tele-evanghelist celebru in umra cu 30 de ani, a fost implicat intr-un scandal monstru in anii 80, atunci cand s-a descoperit ca s-a folosit de banii organizatiei lor pentru a plati peste 250.000 USD fostei lui amante ca aceasta sa nu divulge incidentul.

Virtutea majora a lui Tammy Faye a fost onestitatea cu care si-a recunoscut slabiciunile. Poate tocmai de aceea a si fost capabila sa arate acceptare si dragoste fata de categorii pe care alti evanghelici le resping, si de aceea, la randul lui, mare parte din publicul evanghelic american astazi e gata sa-i treaca cu vederea greselile. Christianity Today ii acorda prin Rob Moll un articol miscator: Resurrecting the Public Death: Tammy Faye reminded us how to die.

Multi au fost inspirati de energia si entuziasmul ei, afisate de-a lungul intregii vieti. Acum, in pragul mortii, e extraordinar ca a avut taria sa incalce un tabu cultural si sa isi afiseze degradarea trupului macinat de cancer in fata a milioane de privitori, pe Larry King Live, si prin asta sa ajunga sa le vorbeasca de speranta cerului si de taria pe care o gaseste in Cristos.

Si parintii mei au murit macinati de boli. Am fost alaturi amandoi atunci cand au trecut la cele vesnice si am urmarit indeaproape degradarea trupeasca si efectele durerii continue, fara stamparare. Amandoi au ramas credinciosi, increzatori pana la sfarsit in Cel care i-a rascumparat. Le-am simtit atat fragilitatea si teama cat si marele curaj si marea incredere; si mai ales linistea din fata mortii pe care ti-o aduce doar mantuirea.

Nu cred insa ca ei s-ar fi gandit vreodata sa dea un interviu televizat in acele ultime zile. S-au bucurat cand au fost vizitati, si cei ce i-au vazut inca vorbesc despre taria lor in suferinta. Totusi, nu ar fi acceptat niciodata sa se “dea in spectacol” cu suferinta sau cu credinciosia lor. Dar e adevarat ca nici unul din ei n-a fost Tammy Faye. N-au fost nici excentrici, nici exagerati in gesturi, decat atat cat a-l urma pe Hristos intr-um mediu ostil le-a cerut-o.

Si eu mostenesc de la ei o apreciere pentru virtutea discretiei si un anumit simt pentru ce “se cade” si ce “nu se cade”. Totusi, nu pot decat sa zic “ura!” cand cineva ca Tammy Faye poate muri public, pentru ca prin aceasta sa atraga atentia tuturor asupra Domnului vietii.

Puteti citi mai multe lucruri despre ea pe Vikipedia. Mai jos aveti taster-ul interviului cu Larry King.

Al patrulea lucru menţionat în primul posting era legat de echilibru în caracterul lui Dumnezeu. Spuneam acolo că Dumnezeu nu îşi aplică mânia fără discernământ, chiar atunci când noi păcătuim, ci şi-o amână pentru o zi a judecăţii. Între timp, ne dă har, chiar dacă rezultatul păcatului nostru ar fi mânia sa şi ar trebui să ne radă de pe faţa pământului. El nu face asta, ci îşi exercită mânia şi disciplina cu echilibru.

La fel şi în cazul nostru, trebuie să exercităm echilibru şi stăpânire de sine. Sunt persoane care au comportamente obsesiv-compulsive, adică trebuie să facă întotdeauna anumite lucruri. Dacă nu le fac, ei se simt foarte rău. Noi nu trebuie să fim aşa. O disciplină prost înţeleasă ar fi ceva de genul: Mă hotărăsc să respect cu stricteţe nişte norme, şi fac asta fără cea mai mică abatere, fără excepţii şi indiferent de circumstanţe. În fiecare zi între ora cutare şi cutare am timpul de părtăşie cu Dumnezeu, între ora cutare şi cutare mănânc, pe urmă merg la şcoală sau serviciu, pe urmă citesc Biblia între ora cutare şi cutare. Copii trebuie să fie smirnă, să nu mă deranjeze de la studiu. Nu contează că cineva are nevoie de ajutorul meu, nu contează că un copil vine şi îmi cerşeşte atenţia. Tot ce contează e rutina mea, pe care eu o numesc disciplină. Dacă ceva mă scoate din rutină, fac urât, îmi revărs mânia. Dacă la ora nouă seara nu e copilul în pat, fac spume la gură, nu contează că e weekend sau că am musafiri.

Iarăşi, ştiţi că în biserică există sfinţi acri. Există unii din aceştia care sunt atât de pe fază cu regulile, cu aplicarea lor şi cu disciplina încât nu-ţi vine să te apropii de ei. Put de acri ce sunt. Nu există bucurie în viaţa lor şi sunt deosebit de punitivi şi agresivi când văd alţi creştini care îşi trăiesc credinţa cu dezinvoltură şi cu bucurie.

Disciplina trebuie aplicată cu discernământ. Cea mai mare dovadă de disciplină este dacă reuşim să ne disciplinăm în aplicarea disciplinei. Dacă o aplicăm prea mult, într-un sens distorsionat, disciplina ne face acri. Face din noi obsesivi-compulsivi care doar trec printr-o rutină în fiecare zi. Pentru copiii autişti de exemplu, care sunt incapabili să aibă emoţii sau să aibă relaţii, viaţa constă în rutină. Urmărirea unui tipar zilnic le dă puţină linişte. Având această deficienţă, ei nu sunt în stare să aibă relaţii cu nimeni. Avem şi noi tendinţa uneori să fim autişti, pentru că asta ne aduce într-un spaţiu al siguranţei. La fel, cei care sunt hiper-zeloşi cu aplicarea disciplinei, care nu fac deosebire de la caz la caz, au o astfel de problemă de siguranţă. Nu au judecata superioară de a se reţine, de a îşi restrânge pornirea disciplinatoare. Pentru că de fapt motivaţia pentru disciplină nu trebuie să fie ca să încadrezi toate lucrurile într-un tipar ca tu să te simţi în siguranţă. Motivaţia pentru disciplină este gloria lui Dumnezeu care ne vrea modelaţi după caracterul său.

Dumnezeu a făcut lumea aceasta atât de diversă şi bogată şi ne-a pus să fim administratori ai ei şi să ne bucurăm de ea. Sfinţii acri nu se pot bucura. Ei nu ştiu când să zică „destul“. Ei merg până la capăt cu aplicarea literei. Ei nu văd spiritul legii lui Dumnezeu, care este dragostea. Echilibrul acesta ne ajută şi ne dă un motiv superior, un criteriu superior în aplicarea disciplinei.

Stăpâirea de sine este o virtute foarte importantă.

Într-o seară mă jucam cu fiică-mea şi voiam să o învăţ să joace şah chinezesc, şi ea nu prea voia să respecte regulile jocului. Voia să mute pionii cum îi convenea ei. Eu am insistat, mi-am zis că trebuie să o învăţ să ducă un joc până la capăt şi să respecte regulile jocului. Am încercat eu cu puţin tact, nu dur, dar ferm. Le-a respectat o vreme, dar pentru ea erau o povoară. În trecut când fusese mai mică, ea nu fusese capabilă să respecte regulile vreunui joc pentru că nu le înţelegea, şi atunci toate jocurile erau fără reguli. Ne prefăceam că ne jucăm ca să ne distrăm. Eu mi-am zis că de acum ea e suficient de mare ca să înveţe regulile, şi o vreme ne-am jucat după reguli. Dar dacă la început ne distram, ne simţeam bine, pe măsură ce jocul continua, distracţia scădea şi frustrarea ei creştea, până când la un moment dat fiică-mea a zis: „Gata tata, nu mă mai joc!“ Atunci omul regulilor din mine a zis: „Nu, trebuie să te joci! Odată ce ai început un joc trebuie să-l joci până la capăt!“ Dar îndată mi-am dat seama că ar fi mai bine s-o las, pentru că în acel moment n-aş mai progresa deloc cu ea, şi scopul jocului era să ne distrăm, să ne simţim bine împreună, să petrec timp de calitate cu ea, iar prin prelungirea jocului după reguli şi până la capăt eu risc să distrug însuşi scopul pentru care începusem să ne jucăm. De fapt chiar distrusesem bucuria ei cu obsesia mea cu respectarea regulilor şi cu ducerea jocului până la capăt. Nu era atunci sfârşitul lumii. Puteam să reiau altădată lecţia mea cu respectarea regulilor. Atunci era timpul să mă opresc din dorinţa mea nobilă de a o ajuta să crească. Şi am zis: „Doamne iarta-mă!“

Adesea facem acest lucru în relaţiile unii cu alţii. Din dorinţele noastre cele mai nobile, cele mai serios motivate, iese un dezastru. Suntem atât de buni la a-i face pe alţii perfecţi, la a le arăta unde greşesc. Suntem foarte, foarte exigenţi cu alţii şi foarte, foarte relaxaţi cu noi înşine.

Ei bine, virtutea aceasta a echilibrului pe care trebuie să-l păstrăm, aceasta ne va ajuta şi să ne bucurăm de lucruri, de lume, de creaţia lui Dumnezeu, şi ne va ajuta şi să fim credincioşi adevărului, fiind iubitori de Dumnezeu. Dar cel mai greu lucru de diciplinat e disciplina. E mai uşor să fim dedicaţi faţă de adevăr, să nu căutăm subterfugii, e mai uşor să ne asumăm responsabilitatea, chiar şi atunci când aceasta înseamnă durere pentru noi, este mai uşor să ne amânăm satisfacţia chiar dacă trăim într-o cultură instant. Dar poate cel mai greu lucru e să avem acel echilibru, să ştim când să aplicăm disciplina şi când s-o relaxăm. Să ştim să disciplinăm disciplina.

Ingredientul bucuriei în viaţa creştină nu e opţional. „Bucuraţi-vă întotdeauna. Iarăşi zic, bucuraţi-vă!“ Avem nevoie de disciplina echilibrului pentru a putea fi şi dezinvolţi, pentru a ne putea şi lăsa duşi de val uneori, într-un cuvânt, pentru a ne bucura de creaţia şi viaţa date de Dumnezeu.

Disciplina e o virtute care trebuie să fie clădită în noi de Dumnezeu, dar trebuie s-o şi cultivăm în viaţa noastră şi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi prin lucrarea lui în noi, nu prin noi înşine, putem să ajungem să o avem. Nu e uşoară, trăim într-o lume în care disciplina nu este la modă ci poate fi chiar ceva ruşinos. Formaţia Queen cântă „I want to break free“. Vreau să mă eliberez. Vreau să rup lanţurile. Pink Floyd în albumul The Wall cântă „We don’t need no education, we don’t need no thought control“ Nu avem nevoie de educaţie, nu avem nevoie de controlul minţii. „Hey Teacher! Leave them kids alone!“ Profesore, pleacă de aici! Roiul! Lasă-i în pace pe copii. Nu vrem disciplină. Trăim într-o lume care e împotriva disciplinei. Noi suntem chemaţi să cultivăm aceste lucruri „plicticoase“ şi „învechite“, „prăfuite“. Dar dacă este suferinţă în jurul vostru, dacă vedeţi oameni care şi-au pierdut minţile şi care au nevoie de psihiatru; dacă vedeţi relaţii rupte şi familii construite pe o bază falsă care merg spre nicăieri, e datorită faptului că n-am cultivat disciplina în vieţile noastre. Iar Dumnezeu poate să ne ajute s-o facem.

Mai este ceva foarte important de spus aici. Fiecare din noi e corigent la un capitol sau altul când e vorba de disciplină. Eu nu am venit aici în faţa voastră pentru că sunt as la toate, ci am venit pentru că sunt, împreună cu voi, în procesul acesta de disciplinare. Şi familia mea mă ştie cel mai bine în sensul acesta pentru că îmi vede slăbiciunile în fiecare zi. Dar vestea bună este că indiferent câte gafe am fi făcut, indiferent pentru câte greşeli trebuie să ne asumăm responsabilitatea, există o cale înainte. Putem să schimbăm lucrurile, putem să ne aporpiem de caracterul lui Hristos. Şi dacă Hristos a deschis calea pentru noi, noi avem asigurarea că prin Duhul Sfânt putem păşi pe urmele lui, putem împreună cu el să ajungem la o relaţie cu Tatăl. Dumnezeu ne disciplinează, dar o face pentru că ne iubeşte. Am citit în Evrei 12 acest lucru în versetele 7-10.

⁷ Suferiţi disciplinarea: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? ⁸ Dar dacă sînteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sînteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii. ⁹ Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au disciplinat, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atît mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? ¹⁰ Căci ei în adevăr ne disciplinau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne disciplinează pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

La fel cum părinţii ne disciplinează pentru viaţa aceasta pentru că ne iubesc, şi Dumnezeu ne disciplinează pentru că ne iubeşte, dar o face ca să ne aducă în părtăşie cu sine, cu caracterul său sfânt. Iar întristarea este urmată de bucurie. „Întăriţi-vă mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi. Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre“. Fie ca Dumnezeu să ne întărească, dar trebuie să ne întărim şi noi, să ne oţelim braţele. Ştiu că asta nu e uşor. Viaţa aceasta e o provocare. Noi ne amăgim când credem că viaţa e uşoară. Nu, viaţa e grea. Viaţa e nedreaptă. Dacă pornim de la premisa aceasta, avem ceva şanse. Dacă o să ne plângem de milă, n-o să ajungem nicăieri. Dar având Duhul Său cu noi şi în noi, putem fi siguri de victorie. Amin.

Al treilea lucru pe care l-am pomenit în primul posting din această serie legat de caracterul lui Dumnezeu a fost finalitatea, faptul că Dumnezeu îşi urmăreşte îndotdeauna planul său. Principiul echivalent pentru noi este „amânarea satisfacţiei“. Am făcut un exerciţiu cu copiii din biserică: i-am pus să aleagă între mere şi bomboane, cu regula simplă că pot alege un singur lucru la un moment dat şi pot alege o singură dată acelaşi lucru. Majoritatea copiilor au ales întâi bomboanele pentru că sunt mai dulci şi mai plăcute şi au vrut să se bucure de ce-i mai bun la început. Ştim şi din familii că copiilor nu le vine natural să îşi mănânce întâi legumele din farfurie, ca să-şi lase pe mai târziu bucuria de a mânca desertul. Din cauza asta mulţi părinţii trebuie să instituie reguli şi să le spună copiilor că nu e voie să mănânce dulciuri înainte de masă, pentru că nu vor mai avea poftă să mănânce mâncarea, sau că dacă nu termină legumele din farfurie nu primesc desert. Ceva de acest gen trebuie să se întâmple şi în viaţa noastră.

În Evrei 11 citim despre Moise: „Prin credinţă Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ Moise a avut de făcut o alegere. Putea fie să continue ca fiul fiicei lui Faraon, ceea ce probabil însemna că era urmaş la tron ca să ajungă faraon, fie să se identifice cu un popor de sclavi, iar mai târziu să ajungă s-o ia prin pustie cu acest Dumnezeu care i s-a arătat în rugul aprins. Noi ce am alege? Noi suntem generaţia instant. Noi clar am alege drumul cel mai scurt la mărire. Nu mai avem timp să aşteptăm sau să lucrăm către un ţel.

Un studiu făcut de HR manageri, adică persoane care se ocupă cu recrutarea forţei de muncă, între proaspeţi absolvenţi de facultate, comparativ cu generaţiile mai de demult, arată că tinerii de acum nu au răbdare să-şi construiască o carieră în timp. Adică la început să câştige mai puţini bani, pe urmă treptat să urce, să fie avansaţi, ci vor dintr-o dată totul. Vor să facă bani mulţi acum. Nu se mulţumesc cu puţin. Schimbă joburile rapid, încearcă afaceri proprii, pentru că vor acum să ajungă la succes imediat. Se uită la exemple din acestea de oameni care au ajuns foarte bogaţi printr-o idee genială, cum ar fi Bill Gates, şi toţi caută idei geniale ca să devină bogaţi peste noapte. Aceasta e cultura în care trăim.

Dacă părinţii noştri ziceau: „trebuie să iei siropul ăsta care este amar ca să te faci bine“, acum siropurile pe care le iau copiii sunt dulci, sunt plăcute. Fiică-mea zice: „Imi place Nurofenul! Mai dă-mi!“ Plăcerea, şi iar plăcerea. Plăcerea este cultivată pe toate căile şi în toate modurile.

În 2 Corinteni 4:17-18 ni se spune că întristările de acum, persecuţiile, încercările prin care trecem nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare. Ne aşteaptă o greutate eternă de glorie, dar care va veni după ce vom fi trecut prin încercări. În altă parte ni se spune că lumea cu pofta ei piere dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac. Există foarte multe mesaje care ni se dau în Scriptură în sensul acesta, adică împotriva soluţiei instant. Nu soluţia instant este soluţia cea bună. Dumnezeu nu e interesat ca acum eu să mă simt bine. Dumnezeu este interesat de binele meu etern.

Gândiţi-vă la Samson. Samson e un exemplu extraordinar de temperament coleric, dar un coleric care avea la îndemână şi o putere extraordinară, deci nu era un papă-lapte care care se frustra că nu poate obţine ce vrea. Avea forţa ca să îşi procure lucrurile care îi trebuiau. Şi Samson avea o slăbiciune pentru femei. Iar duşmanii lui, filistenii au ştiut cum să se folosească de această slăbiciune. I-au trimis o femeie, pe Dalila. Şi pentru că el n-a avut răbdare, discernământ şi disciplină să zică „Nu“, a căzut, şi dus a fost! I s-a dus puterea, s-a năruit totul. N-a fost afectat doar el de ceea ce a făcut, ci a fost afectată o naţiune întreagă. Toate acestea pentru că el n-a putut să-şi amâne satisfacţia. A vrut atunci satisfacţia, imediat.

Există apoi căsnicii începute pe baze greşite. Tot Samson mai în tinereţe se uită la tânăra filisteancă şi îi zice tatălui său: „Tată ia-o că-mi place!“ (În zilele noastre nu-i mai zici la tata s-o ia, ci te duci tu şi o iei, că-ţi place! Eventual îl anunţi: „Tată, am luat-o!“) Şi dacă o căsnicie e începută pe bază doar de plăcere fizică, dacă ţi-ai băgat degetele în borcanul cu miere, deja ştii ce fain e, rămâi cu plăcerea fizică. Dar asta ţine o vreme. Când încep să vină responsabilităţile, copiii, iar celălat e la fel de imatur ca şi tine, nimeni nu ştie să cedeze, nimeni nu ştie să amâne plăcerea, fiecare din cei doi vrea doar plăcere, nici unul nu ştie să se sacrifice pentru celălalt, aceasta este o reţetă pentru dezastru.

Deci principiul pe care ni l-au spus părinţii, că întâi sunt temele şi apoi joaca, e foarte sănătos, e foarte biblic şi cred că am face bine şi noi, adulţii, să îl aplicăm în viaţa noastră. Ştiaţi că acest principiu se aplică şi în eficienţa personală la serviciu? O întâmplare: O doamnă merge la un psihiatru şi îi spune: „Doctore, dă-mi ceva pastile că sufăr de depresie.“ Şi doctorul o întreabă: „Dar ce te supără?“ „Nu ştiu ce să fac, sunt aşa de nefericită la serviciul pe care îl am. Deloc nu mă împlineşte. Şi psihiatrul zice: „Spune-mi te rog ce faci tu zilnic acolo?“ „Păi am o listă de lucruri pe care trebuie să le fac.“ Şi i le enumeră pe toate. „Şi pe care din ele îţi place ţie cel mai mult să le faci?“ Şi femeia îi spune două sau trei lucruri. „Şi restul?“ „Restul nu îmi plac, dar le fac din obligaţie“. „Şi cum îţi organizezi tu ziua?“ „Încep cu lucrurile acestea pe care îmi place să le fac şi asta îmi ia cea mai mare parte a timpului. Când să trec la celelalte, nu prea mai ajung să le fac şi din cauza asta primesc critici de la superiorii mei. Asta mă face să mă simt foarte prost“ La care psihiatrul îi spune: „Ştii că tu pui total greşit problema? Încearcă să începi cu lucrurile care nu-ţi plac. Fă-le pe acelea mai întâi şi apoi treci la cele care îţi plac. Atunci o să fii optimistă toată ziua. Când le vei face pe cele care nu îţi plac te vei bucura că urmează cele care îţi plac, iar când le vei face pe cele care îţi plac te vei bucura că le faci.“ Atunci femeia i-a zis: „Dar vai, doctore, nu se poate, eu am venit la tine cu o problemă serioasă, pentru că eu sufăr de depresie. Dă-mi nişte pastile.“ Şi psihiatrul i-a zis: „Nu, nu-ţi dau pastile. Du-te şi fă ce ţi-am spus şi o să-ţi treacă.“ Aceasta e o întâmplare reală. Doctorul se numeşte Scott Peck şi întâmplarea o găsiţi în cartea sa, The Road Less Travelled. Poate nu vă vine să credeţi, dar adesea se ajunge la probleme psihice din cauza faptului că oamenii nu şi-au dezvoltat această deprindere simplă: amânarea satisfacţiei.

Ziceam în primul posting din seria aceasta că a doua trăsătură a caracterului lui Dumnezeu este suverantiatea. La noi asta se aplică sub forma asumării responsabilităţii. Vedeţi, atunci când nu vrem să ne confruntăm cu adevărul, noi avem tendinţa să transferăm responsabilitatea sau vinovăţia către altcineva. „Nu eu sunt de vină Doamne“ zice Adam, „femeia pe care tu ai făcut-o, ea este de vină, pentru că ea m-a îmbiat să iau din frucutul oprit“. Nu vreau să mă întâlnesc cu realitatea despre mine însumi, şi ca atare nu-mi asum responsabilitatea. Dau vina pe altcineva. David spune: „Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit“. David nu evită, ci se confruntă cu adevărul. Acesta este primul pas. Al doilea pas e că acceptă responsabilitatea. A fost fapta lui, a fost păcatul lui. David este „proprietarul“ faptelor lui; ele nu sunt ale altcuiva. El n-a fost împins de la spate să păcătuiască. A fost suveran în viaţa lui şi şi-a folosit această autodetermiare prin faptul că ales să păcătuiască, iar acum îşi asumă acest lucru.

La un copil care face năzbâtii adesea reacţia părinţilor este că adună oalele sparte. Atâta timp cât copilul este copil, este bine să fie aşa. Un copil încă nu ştie, trebuie învăţat, trebuie educat ca să cresască în asumarea aceasta a responsabilităţii. Mic fiind, el nu are capacitatea să facă asta. Din cauza aceasta tata şi mama trebuie, atunci când este cazul, să adune oalele sparte în relaţia cu lumea din afară. Dacă copilul a spart geamul la şcoală şi acel geam trebuie plătit, nu-i spui copilului: „pai du-te şi fă rost de bani, pentru că trebuie plătit. Nu e treaba mea, nu eu l-am spart, du-te şi rezolva singur problema“. Un părinte responsabil nu va face asta pentru că astfel îl trimite pe copil spre alte rele. Copilul trebuie să crească simţindu-se protejat şi în siguranţă, chiar dacă face rele. Dar oalele sparte nu se adună pentru totdeauna de către alţii.

Unii rămân însă cu mentalitatea aceasta de copil. Rămân nedezvoltaţi psihic, mental şi emoţional, şi din cauza aceasta aşteaptă tot timpul ca alţii să adune oalele sparte după ei. „Nu sunt eu de vină ci e societatea de vină.“ Nu aţi întâlnit oameni din aceştia care sunt experţi în a găsi vinovaţi? Şi sunt nervoşi pe toată lumea. Pe guvern, pe parlament, pe soţie, pe şeful de la lucru, pe colegii lor, pe vecinul de deasupra, pe toată lumea. Numai pe ei înşişi nu sunt supăraţi.

Comunismul a fost o maşinărie diabolică care a depersonalizat oamenii, iar unul din efectele de care eu zic că nu vom scăpa mult timp, pentru că e adânc înrădăcinat, este că oamenii nu se mai simt responsabili. De fapt nu e doar comunismul. Şi în Vest a apărut acest efect, deşi nu ca la noi, din această idee cu statul bunăstării, the wellfare state, (care merge mână în mână cu societatea de consum). Statul bunăstării e un concept frumos şi nobil. El presupune că dacă dacă cineva nu poate să se întreţină sau nu mai are serviciul care i se potriveşte, sau nu poate munci din cauza unei dizabilităţi, atunci este datoria statului să-i dea nişte bănuţi pentru o perioadă, până se remediază situaţia, sau chiar permanent. Ei bine, din ideea asta bună şi nobilă s-a ajuns şi dincolo ca oamenii să abuzeze sistemul, şi pentru că primesc lună de lună nişte bănuţi, să nu-şi asume responsabilitatea, ci să caute să profite. Statul e ca un tată mare acolo care adună oalele sparte după mine. Nu e doar treaba mea să-mi întreţin familia. E ok să nu mă ţin de treabă la locul de muncă, pentru că o să-mi dea statul bani ca să-mi cresc copiii.

Vreau să vă relatez un mod de viaţă despre care mi-au povestit părinţii mei pentru că mi se pare foarte grăitor. Aşa se întâmplau lucrurile într-o gospodărie ţărănească. Astfel au trăit bunicii mei şi aşa au crescut şi părinţii mei până la vârsta maturităţii. Ca ţărani, aveau o anumită suprafaţă de pământ pe care o cultivau. Ei trebuiau să-şi fac planul legat de fiecare parcelă, cu ce să o cultive, şi evident aveau nevoie de sămânţă pentru semănat. Indiferent dacă era vorba de cartofi, porumb sau grâu. La fel legat de animale. Unele erau de prăsilă, care să asigure generaţia următoare, iar altele erau planificate să le asigure hrana.

Atunci nu exista statul bunăstării ca dacă lucrurile mergeau prost, sau ei nu-şi făceau treaba, să le dea statul. Eventual îşi făceau milă de cei care îşi epuizau prea repede rezervele nişte vecini sau nişte prieteni din sat. Exista o redistribuire din aceasta minimală. Chiar şi Biblia ne spune că e bine ca orfanul şi văduva să primească din roadele obţinute de ceilalţi ca să nu rămână în lipsă. Dar asta se aplică la orfani şi la văduve. În general, oamenii care puteau munci erau pe deplin responsabili de soarta lor. Gospodăria lor trebuia să fie auto-suficientă, să-şi împartă produsele aşa ca să le ajungă. Dacă într-un an era o recoltă mai slabă la grâu de exemplu, din recolta acelui an prima categorie care era luată şi pusă de o parte era sămânţa pentru anul următor. Pentru că dacă aceea nu exista, atunci nu va mai exista recoltă în anul următor. După ce puneau de o parte sămânţă pentru la anul, cantitatea rămasă o împărţeau pe luni şi pe săptămâni ca să le ajungă până la anul. Grâul era apoi măcinat şi nu se cocea mai multă pâine pe săptămână decât permiteau rezervele existente. Dacă rezervele erau prea mici, eventual se mai cocea pâine de mălai ca supliment. Nu ştiu dacă cineva de aici a gustat pâine de mălai… Eu îmi amintesc că am gustat o dată în copilărie, dar pot să vă spun că nu e prea plăcut să o mănânci.

Oricum, ideea e că atunci oamenii se mulţumeau cu mai puţin şi trăiau mai greu în ani mai grei, pentru că îşi drămuiau rezervele ca să supravieţuiască. Adică ei erau în întregime responsabili pentru ei înşişi. Nu dădeau vina pe altcineva. Nu se scuzau: „Dar vai, ploaia! De ce n-a venit ploaia şi n-a fost recoltă?“ Atitudinea lor era: „Trebuie să mă descurc. Eu sunt responsabil. Trebuie să-mi hrănesc familia şi copiii. Aşa trebuie să planific încât să îmi ajungă ceea ce am.“

Noi ca naţie am ajuns să dăm vina pe alţii mereu. Pe turci, pe ruşi, pe austrieci, pe unguri… Aceste virtuţi erau în noi, pentru au fost lăsate de Dumnezeu şi ele trebuie să fie. Dar am ajuns ca naţiune ca mereu să ne plângem, mereu să dăm vina pe alţii. În loc să ne uităm în oglindă în primul rând, să ne privim pe noi înşine şi să ne asumăm responsabilitatea. Suntem într-o situaţie. Cine aşteptăm să vină să ne scoată de acolo? Aşteptăm să vină mereu cineva să ne salveze şi să ne scoată din situaţii. Atitudinea noastră ar trebui să fie: „Mă uit la situaţie, mă confrunt cu ea şi pe urmă văd ce pot face ca să schimb lucrurile. Îmi asum responsabilitatea.“

Există două deviaţii de la asumarea corectă a responsabilităţii. Unii nu-şi asumă responsabilitatea de loc. Fug de ea. Dar sunt alţii în schimb care îşi asumă prea multă responsabilitate. Şi se simt vinovaţi pentru lucruri care nu sunt sub jurisdicţia lor. Amândouă aceste deviaţii pot duce la probleme mentale şi emoţionale. Atunci când nu îţi asumi responsabilitatea poţi ajunge o epavă emoţională, unul căruia mereu nu-i iese nimic din ceea ce începe. Nu poate întreţine nici o relaţie cu nimeni pentru că nimeni nu se poate baza pe el, pentru că nu vrea să stea faţă în faţă cu adevărul. Pe de cealaltă parte, cineva care se simte responsabil pentru toate problemele lumii acesteia care nu ţin de el, iarăşi poate ajunge un nevrotic. Unui astfel de om, dacă alţii îi fac rău, el se va învinovăţi tot pe sine pentru ce i-au făcut alţii.

Deci avem nevoie de discernământ şi de echilibru în acest sens pentru a deosebi ce ţine de noi şi ce nu ţine de noi. Cred că această dreaptă judecată poate să vină de la Dumnezeu. Căpătăm iluminarea prin Duhul Sfânt ca să discernem lucrurile, ce ţine şi ce nu ţine de noi.

Primul aspect al caracterului lui Dumnezeu despre care am discutat în postingul anterior a fost adevărul. Să vedem cum se tradce acesta într-un aspect al disciplinei petru noi.

Dacă Dumnezeu este adevărul în sine însuşi, noi avem nevoie în viaţă să fim total dedicaţi adevărului. În Psalmul 51 David spune: „Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.“ Să privim puţin la Psalmul 51. Ni se spune că acest psalm a fost scris atunci când proorocul Natan a venit la David după ce acesta păcătuise cu Batşeba. Şi fiind mustrat, fiind ruşinat, David se pocăieşte şi îi pare rău de ce a făcut, cere ca Dumnezeu să aibă milă de el în bunătatea sa. Vă daţi seama că David ar fi fost tentat să pună în paranteză această faptă pe care a făcut-o şi să zică, „hai să trec peste asta, că eu am o relaţie specială cu Dumnezeu şi hai să revin rapid la acea viaţă, să mă prefac că n-a existat episodul acesta în viaţa mea.“

Nu-i aşa că suntem tentaţi să facem astfel în special când suntem foarte jenaţi, când suntem în situaţii penibile? Suntem tentaţi să ne prefacem că nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat, să găsim o scuză, să punem în paranteză un anumit episod sau un anumit aspect din viaţa noastră. Sau pentru că imaginea noastră de sine e atât de înaltă, ne-am pus pe noi înşine pe un piedestal atât de înalt, dar lucruile pe care le facem nu coincid cu imaginea asta despre noi, asta ne provoacă o neplăcere. Ne face să nu ne acceptăm pe noi înşine, să ne fie atât de ciudă pe noi încât să zicem „animalul ăsta nu există“. Ştiţi bancul cu ardeleanul la grădina zoologică? Un ardelean a mers la grădina zoologică şi a văzut toate animalele. Când a ajuns în dreptul elefanutlui — el nu văzuse niciodată până atunci un elefant — a zis: „animalul ăsta nu există!“ Ne uităm şi noi înşine la noi câtedată şi vedem câte un aspect imposibil din viaţa noastră şi zicem: „ăsta nu sunt eu!“. Ne prefacem că nu aşa stau lucrurile. Ei bine, aceasta nu e nimic altceva decât refuzul adevărului, refuzul realităţii.

Gândiţi-vă apoi ce se întâmplă când ne moare cineva drag. Nu-i aşa că pentru cineva care rămâne, primul mod de a face faţă situaţiei este că neagă moartea celui drag? Îşi zice că n-a murit. Sau cineva află că are cancer. Şi zice, „nu-i aşa, nu-i adevărat. Hai să fac încă o dată analizele!“ Prima fază este negarea. Dar în astfel de situaţii, aceasta e o reacţie normală, şi dacă totul e ok, nu te bolchezi la faza aceasta de negare, ci treci într-o altă fază, în care probabil te revolţi, apoi ajungi încet-încet să recunoşti ce s-a întâmplat şi pe urmă ajungi să te împaci cu situaţia şi să mergi mai departe. Însă unii rămân blocaţi în tot felul de negări ale realităţii.

Nouă ne place să ne alintăm, să evadăm din lumea reală. Şi avem atâtea instrumente la îndemână: televiziunea, filmele, lumea imaginaţiei. Toate acestea sunt instrumente prin care noi putem evada din situaţiile în care suntem. Ne place să ne alintăm, să nu fim adulţi; să fim copii care ne plângem şi vrem ca cineva să vină să ne mângâie şi să zică: „lasă dragă, nu-i nici o problema că trece“. Atenţie părinţi, deşi la copii astfel de reacţii sunt normale şi ei au nevoie de acceptarea şi încurajarea noastră, dacă exagerăm cu mângâiatul şi cu: „lasă dragă că nu-i nimic“, le cultivăm copiilor noştri lipsa de respect pentru adevăr. Deşi copilul tău a fost primul care a dat cu pumnul, mergi la şcoală şi te cerţi cu toată lumea că celălalt copil a fost de vină. Şi tu şi copilul tău ştiţi că el a fost de vină dar vă prefaceţi că nu a fost. În felul acesta, dintr-o dorinţă de protecţie excesivă, cultivăm în copii această dimensiune a ne-realităţii, a lipsei adevărului, a evadării în imaginar. Copiii o să crească mari cu această tendinţă de negare şi o să se izbească de lumea reală în moduri cu totul neplăcute.

Pe lângă că ne alintăm, ne mai place şi să ne amăgim. Deşi ceva din noi ne spune că acela e adevărul şi trebuie să-l privim în faţă, noi ne liniştim că nu-i chiar aşa. Este o parte din noi care ne şopteşte să dăm o altă interpretare lucrurilor. Şi noi suntem foarte buni la a găsi interpretări care ne avantajează. Fabricăm explicaţii pe care ajungem şi noi să le credem.

De ce vrem să fugim de adevăr? Pentru că adevărul ne provoacă puţină durere. Am citit în Evrei 12 despre durere şi despre efectele ei benefice. Noi însă vrem să evităm durerea şi să căutăm plăcerea, iar din cauza aceasta negăm realitatea. Când ne confruntăm cu o faţă mai dură a realităţii, aceasta ne cauzează neplăcere şi disconfort. Dar avem numai două moduri de a ne raporta la adevăr. Fie să-l evităm, fie să-l privim în faţă. Dacă o să-l evităm, iarăşi o să ne izbim de el mai târziu. De adevăr nu scăpăm! Dacă o să-l privim în faţă, oricât de dureros ar fi, avem şansa să trecem mai departe, să creştem.

Să priveşti adevărul în faţă înseamnă disciplină. Noi nu iubim disciplina. Tendinţa noastră naturală nu este să fim disciplinaţi. Dar Dumnezeu asta aşteaptă de la noi, să ne disciplinăm ca să privim adevărul în faţă, pentru că adevărul este în caracterul lui.

Sunt singur undeva, sunt plecat într-o altă ţară sau într-un alt oraş şi nu pot trăi cu singurătatea mea? Pot să evedez în tot felul de lucruri. Pot să-mi plâng de milă, pot să iau droguri ca să uit de situaţia în care sunt. Sau, pot să privesc lucrurile aşa cum sunt, da sunt singur, nu e bine că sunt singur, hai să văd ce pot face ca să schimb situaţia.

Adolescentul la şcoală e respins de ceilalţi, pentru că e nesuferit şi răzgâiat, şi nimeni nu vrea să fie prieten cu el. Vine acasă la mama, iar mama îi spune: „dar lasă dragul mamei, colegii tăi sunt nişte răi!“. În loc să spună: „hei, trezeşte-te şi uită-te la tine. Păi de-aia nu sunt prieteni cu tine pentru că eşti răzgâiat şi nu ştii să te faci prieten, nu ştii să fii generos. Priveşte adevărul. Asta e! Schimbă-te! Fă bine şi schimbă-te. Pune mâna şi fă ceva.“ Sunt multe, multe adevăruri care nouă nu ne plac şi pe care le refuzăm pentru că nu vrem să le privim în faţă.

Capacitatea de a accepta realitatea are de-a face cu iubirea. Uneori nu acceptăm realitatea despre noi şi ne urâm pe noi înşine şi cădem în depresie. Ştiţi ce e depresia? E agresivitatea noastră care se întoarce împotriva noastră, pentru că opinia noastră despre noi era mai mare decât realitatea. Ne trezim că suntem prea mici pentru roba pe care ne-am pus-o, şi atunci ne automutilăm, ne facem rău. Ne pedepsim pentru că nu ne ridicăm la propriile standarde. Cădem în butoiul cu disperare, pentru că nu suntem în stare să ne iubim pe noi înşine aşa cum suntem. La fel, capacitatea de a accpeta realitatea are de-a face cu iubirea şi în relaţiile cu ceilalţi, cu restul lumii. Iubirea „acoperă o sumedenie de păcate“ ne spune Scriptura. Iubirea „acoperă totul“, trece peste neplăceri. Pentru că nu avem iubire nu putem privi adevărul în faţă.

Isus este de fapt cea mai mare dovadă a dragostei. Peste câte realităţi urâte a trecut Isus? Iubesc mult rugăciunea lui Isus în grădina Gheţimani când zice: „Tată, dacă se poate îndepărtează de la mine paharul acesta… Dar totuşi, să nu se facă voia mea ci să se facă voia ta“. Vedem acolo agonia. Şi dacă Isus n-a avut curaj, dacă Isus n-a fost titatn, nu ştiu cine a fost! Dar într-un moment în care stătea în faţa pedepsei pentru toate păcatele omenirii, când toate apăsau, arârnau asupra lui, el arată că este om şi zice „dacă este cu putinţă“, şi îi zice asta Tatălui său. Nu zice: „Doamne, dar tu ai atâţia îngeri. Trimite pe altcineva. Zice: „Doamne dacă poţi îndepărtează de la mine…“, dar adaugă imediat: „dar totuşi să se facă voia ta“. Eu cred că aceasta e măsura alintării care ne este permisă şi nouă. Cum nouă ne place să ne alintăm, cred că atât avem voie şi noi, să zicem „Doamne dacă se poate…, dar totuşi, sunt dedicat adevărului, sunt dedicat realităţii“. E realitatea neplăcută din faţa noastră, paharul amar pe care trebuie să-l bem. Să facem ca şi Isus. Dacă se poate să se ia de la noi. Dar dacă nu se poate, să se facă voia lui Dumnezeu şi să ne confruntăm cu realitatea, cu adevărul, oricât de dur sau de urât ar fi.

Realitatea cea mai urâtă despre noi şi cu care trebuie să ne confruntăm este păcatul din viaţa noastră. Nouă ne plac păcăţelele ascunse, bine mascate. Este ciocolăţica aceea, cubuleţul de zahăr pe care îl păstrăm acolo ca să ne bucurăm de el în secret. Aceasta este realitatea cu care trebuie să ne confruntăm despre noi şi trebuie să luăm o atitudine legat de ea.

Ţi s-a întâmplat să spui cuiva în faţă, cu seninătate, că albul e negru şi aproape să crezi şi tu că e aşa? Ţi se întâmplă adesea să dai vina pe alţii pentru eşecurile tale repetate? Atunci când mănânci o prăjitură, cu care parte începi: cu blatul sau cu frişca? Atunci când eşti pus pe făcut ordine, cât de uşor îţi este să te opreşti la timp, înainte să sari calul? Aceste întrebări, aparent fără legătură unele cu altele ating în fapt aspecte foarte adânci ale caracterului nostru. În funcţie de cum ne poziţionăm faţă de ele putem fi sortiţi eşecului sau succesului în viaţă, putem să ne atragem stima sau dispreţul oamenilor, sau mai mult, putem ajunge oameni de caracter sau cârpe. Deşi pe mulţi îi va surprinde lucrul acesta, Biblia, cartea de căpătâi a creştinilor, ne oferă o perspectivă clară faţă de fiecare din aceste întrebări. Deci putem afirma că creştinii nu prea au de ales: sunt nevoiţi să recunoască cel puţin că ar trebui să se poziţioneze într-un anumit fel faţă de aceste probleme. Vom vedea cum caracterul lui Dumnezeu ne propune şi nouă opţiuni foarte clare în cele patru domenii sugerate mai sus: adevărul, responsabilitatea, administrarea dorinţei/ satisfacţiei şi echilibrul. Aceast posting este primul dintr-o serie de cinci. Întreaga serie gravitează în jurul temei disciplinei personale în perspectivă creştină şi are la bază o predică rostită în Biserica Sfânta Treime din Timişoara în urmă cu trei săptămâni.

Evrei 12. ¹Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. ² Să ne uităm ţintă la Întemeietorul şi Desăvîrşitorul credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. […] ⁷ Suferiţi disciplinarea: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? ⁸ Dar dacă sînteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sînteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii. ⁹ Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au disciplinat, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atît mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? ¹⁰ Căci ei în adevăr ne disciplinau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne disciplinează pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

Pentru brevitate am citat aici doar o mică parte din capitolul 12 din Epistola către Evrei, deşi întreg capilolul este relevant pentru tema noastră. Tema disciplinei este o temă fundamentală pentru trăirea creştină, dar o temă ocolită de creştinii secolului XXI. Adesea se pune mare accent pe aspectele aşa-zis pozitive ale mesajului creştin, pe vestea bună că Dumnezeu îi bineprimeşte şi îi mântuie pe toţi oamenii care se încred în el. Se fac eforturi în direcţia misiunii şi evangehlizării, dar acestea nu sunt urmate de acţiuni pe măsură şi în direcţia iniţierii practice a noilor credincioşi în „tainele“ trăirii creştine. Ucenicizarea, învăţarea pas cu pas a noilor credincioşi, însuşirea de către aceştia a felului de viaţă creştin, nu ne preocupă prea mult. Suntem buni la teorie dar ne lipsesc modelele de viaţă. Nu ştim să ne trăim creştinismul cu entuziasm şi creativitate. Există şi din aceia care vor totuşi să-i înveţe pe alţii cum să trăiască, dar din păcate cei mai mulţi sfârşesc în legalism şi acreală, şi nicidecum nu transmit nobleţea, simplitatea şi profunzimea poruncii lui Isus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.

Nu dăm atenţie trăirii creştine pentru că nu ne place, pentru că nu ne vine natural să trăim după caracterul lui Dumnezeu. Dacă am fi înţeles trăirea creştină, evident, i-am da atenţie! În această situaţie lucrul cel mai bun pe care ar trebui să-l facem ar fi să căutăm să înţelegem trăirea creştină, să înţelegem de fapt cum însăşi Fiinţa lui Dumnezeu, pe baza relaţiei noastre cu el, ne ne obligă să trăim într-un anumit fel. Ca biserică, alcătuim o comunitate de oameni şi în această comunitate suntem chemaţi să ne reamintim unii altora care ne sunt valorile şi să ne încurajăm unii pe alţii, pentru ca să căpătăm interes în viaţa spirituală şi ca aceasta să ajungă să ne placă. Trebuie să înţelegem planul lui Dumnezeu cu noi şi să descoperim cum putem să ne integrăm credinţa în viaţa practică.

Încă de la primii creştini găsim trei elemente fundamentale care întotdeauna merg împreună, nedespărţite: teologia, spiritualitatea şi morala. Adică credinţa şi mărturisirea noastră, ceea ce cunoaştem despre Dumenzeu şi despre noi, se reflectă într-o viaţă de profundă închinare şi adorare a lui Dumnezeu, care la rândul ei, împreună cu credinţa determină un anumit fel de viaţă morală. Nici morala fără spirtualitate şi teologie, nici teologia fără spiritualitate şi morală şi nici spiritualitatea fără teologie şi morală nu ajută la nimic. Adică nu numai că ştim despre Dumnezeu, nu numai că avem părtăşie cu el şi ne rugăm lui, că citim din Cuvântul lui, ci şi trăim concret pe baza valorilor ce decurg din caracterul lui.

Vom discuta deci despre acest ingredient fundamental al trăirii creştine, şi anume disciplina. A fi disciplinat înseamnă a fi consecvent, a fi un om cu principii şi un om care îşi respectă aceste principii. Nu e suficient să ai principii ci trebuie să le şi respecţi. Principiile însă nu ni le alegem la întâmplare. Noi creştinii afirmăm, de aceea, că rădăcina disciplinei este în Dumnezeu şi în caracterul lui.

Capitolul 12 din Epistola către Evrei, din care am citat mai sus, este un capitol foarte dens. Autorul acestei epistole era un desăvârşit teolog care face numeroase aluzii la Vechiul Testament, şi apelează la exemple probabil foarte grăitoare pentru evreii din vremea lui. Aş vrea să ne utiăm împreună la patru trăsături ale caracterului lui Dumnezeu şi să vedem cum aceste trăsături se reflectă în modul în care noi ar trebui să cultivăm disciplina în viaţa noastră. În bună parte, aceste trăsături se reflectă în acest capitol de epistolă, dar sunt ilustrate cu prisosinţă în multe alte locuri din Sfânta Sriptură, în special în Vechiul Testament.

1. Adevărul

Primul aspect al caracterului lui Dumnezeu pe care aş vrea să-l pomenesc este adevărul. Dumnezeu este adevăr, el defineşte adevărul. Ni se spune că în el nu este nici schimbare nici umbră de mutare. Dumnezeu este adevărul însuşi, el este adevărat, e credincios faţă de sine, el nu-şi calcă cuvântul, ci ne învaţă şi pe noi că „da“ al nostru trebuie să fie „da“.

2. Suveranitatea

A doua trăsătură a caracterului lui Dumenezeu pe care aş vrea s-o pomenesc este suveranitatea. Ni se spune că „al Domnului este pământul cu tot ce cuprinde el“. Chiar şi când lucrurile în creaţia lui Dumnezeu o iau razna, chiar şi când se întâmplă această rebeliune faţă de el şi omul alege să nu-l asculte. Adam şi Eva aleg să nu-l asculte pe Dumnezeu şi asta are consecinţe dezastruoase asupra întregii creaţii, Dumnezeu nu spune „păi e vina lor, hai să abandonez corabia şi să fac altă creaţie care să mă asculte“. El e proprietarul creaţiei şi şi-o însuşeşte până la capăt, oricât l-ar costa. Este suveran. Nu pasează responsabilitatea pe nimeni altcineva ci îşi asumă în întregime această suveranitate asupra creaţiei. Şi stă să rezolve problema. Cum o rezolvă? Rupând din sine, din Fiinţa sa, rupându-l pe Fiul ca să fie printre noi, ca să fie parte din creaţie ca s-o răscumpere. Aceasta e dovada suveranităţii lui Dumnezeu.

3. Finalitatea

Al treilea lucru pe care aş vrea să-l pomenesc din caracterul lui Dumnezeu este finalitatea. Dumnezeu întotdeauna urmăreşte o finalitate; are un plan şi îl urmăreşte cu consecvenţă. Dumnezeu este interesat de sfârşitul lucrurilor, nu este interesat de soluţii instant. Trăim într-o cultură instant. Cafeaua este instant, supele sunt instant; avem cartofi pure instant şi câte şi mai câte. Credite instant. Credit doar cu buletinul. Totul este instant. Acum vreau, acum am. Dumnezeu este interesat de finalitatea lucrurilor. El are un plan. Despre Cristos însuşi ni se spune: „Pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ El era dinanite la dreapta lui Tatălui, dar nu s-a agăţat, nu s-a ţinut cu dinţii de poziţia de a fi deopotrivă cu Dumnezeu, cum ni se spune în Filipeni 2, ci dimpotrivă s-a dezbrăcat de sine însuşi şi a început prin slujire, a început prin suferinţă, a început cu partea dificilă. A ales întâi legumele şi pe urmă ciocolata.

4. Echilibrul

Al patrulea principiu legat de caracterul lui Dumnezeu este echilibrul. Vedeţi, Dumnezeu ştie să fie şi flexibil. Uneoi în Vechiul Testament se şi căieşte de pedeapsa pe care o planificase pentru neasculatarea oamenilor. Nu v-aţi pus niciodată întrebarea? Ni se spune că în el nu este nici schimbare nici umbră de mutare, că Dumnezeu nu este ca oamenii să se răzgândească. Dar îl găsim în câteva rânduri în Vechiul Testament foarte clar căindu-se de răul pe care planificase să-l facă poporului pentru neascultare. Ar fi greşit oare Dumnezeu dacă ar fi aplicat pedeapsa după cum promisese, adică ar fi făcut „răul“ justiţiar planificat? El ar fi putut spune: „Vă rad de pe faţa pământului, pentru că faptele voastre au consecinţe şi aşa e logic şi drept. Dumnezeu însă zice: „m-am căit de răul pe care planificasem să-l fac, şi nu l-am mai făcut.“ Dumnezeu îşi aplică mânia (ştim că mânia lui Dumnezeu este consecinţa păcatului omului) nu în mod automat ci cu săpânire. Dumnezeu îşi controlează mânia. Prin echilibru, Dumnezeu, dacă vreţi, îşi disciplinează însăşi disciplinarea pe care ne-o aplică nouă.

Am găsit foarte multe texte din Vechiul Testament care vorbesc de disciplinare, despre pedeapsă. Şi la fel cum un copilaş este ajutat prin pedepse să nu mai facă răul, să înveţe calea bună, la fel face Dumnezeu cu oamenii, urmărind întotdeauna o finalitate. Iar disciplinarea este parte integrantă din relaţia lui cu oamenii. Aşa se raportează el la noi; vedem foarte clar lucrul acesta din Vechiul Testament. În Leviticul 26:18-21 scrie:

Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi frînge mîndria puterii voastre, voi face ca deasupra voastră cerul să fie de fier, şi pămîntul de aramă. Vi se va istovi puterea fără folos: pămîntul vostru nu-şi va da roadele, şi pomii de pe pămînt nu-şi vor da rodurile. Dacă şi după aceasta vă veţi împotrivi, şi nu veţi voi să Mă ascultaţi, vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre.

Există multe exemple. În cartea Iov de exemplu găsim îndemnul: „nu nesocoti mustrarea celui Atotputernic“, ceea ce arată că mustrarea lui este parte integrantă din relaţia cu el. Apoi în Psalmi avem numeroase texte care vorbesc despre mustrare, îndreptare, pedeapsă. În naraţiunile Vechiului Testament chiar îl vedem pe Dumnezeu exercitându-şi disciplinarea. Dar în acelaşi timp Dumnezeu ştie să şi-o reţină. Ştie să exercite echilibru în felul în care aplică disciplinarea.

Disciplina creştină deci implică aceste patru lucruri, pe care o să le discutăm pe rând ca să vedem cum ni se aplică. Primul e adevărul. Dumnezeu este adevărul, el defineşte adevărul, în el nu este schimbare. Apoi e suveranitatea. Avem un Dumnezeu care este în întregime responsabil pentru toată creaţia lui, este suveran, nu şi o abandonează. Apoi finalitatea; Dumnezeu se uită la finalul lucrurilor, are un plan pe care caută să-l aducă la îndeplinire. Şi în fine echilibrul, reţinerea, adică aplicarea cu discernământ a disciplinei.

(va urma)