Inteleg ca nu-ti vine usor sa accepti ca Dumnezeu s-ar cai, sau ca s-ar razgandi. Pe langa obiectiile de natura logica (mai poate el fi neschimbator daca se razgandeste?), avem o lunga istorie a imixtiunilor filosofiei grecesti care au tras traditia crestina in directia unui Dumnezeu impasibil, care nu manifesta emotii sau trairi.

Solutia de a scapa de limbajul de acest fel, abundent in Scriptura, prin a da vina pe limitarile autorilor Vechiului Testament este insa reductionista.

Este un subiect amplu, iar un raspuns integrator necesita nuantari si o largire a cadrului de intelegere. Poate o sa pregatesc o data un articol pentru blog pe tema asta. Deocamdata ma multumesc sa spun ca niciodata revelatia incompleta a Vechiului Testament nu contrazice revelatia mai completa a Noului Testament.

Iar in al doilea rand, schimbarea nu este ceva rau in sine, nici nu stirbeste cu nimic caracterul, dreptatea si adevarul lui Dumnezeu. Adevarul, dreptatea, bunatatea, “neschimbabilitatea” nu sunt concepte universale abstracte sau legi imuabile mai presus de Fiinta lui Dumnezeu. Ele izvorasc tocmai din Persoanele Divine. De la Dumnezeu aflam ce este adevarul, dreptatea, etc. Iar el ne arata in Scriptura cum se desfasoara in actualitate aceste aspecte ale caracterului sau. Deci in asa fel trebuie sa definim adevarul lui Dumnezeu, dreptatea lui, afirmatia ca el nu se schimba incat aceste definitii sa includa, sau cel putin sa lase loc si pentru afirmatii de genul celor din VT in care lui Dumnezeu ii pare rau, sau isi aduce aminte de ceva, sau isi schimba planul. Cu alte cuvinte, mai degraba trebuie ca noi sa ne revizuim conceptul despre timp si raportarea lui Dumnezeu la timp si mai degraba trebuie ca noi sa renuntam la preconceptiile noastre (de sorginte greceasca sau iluminista) despre adevar si despre ce inseamna neschimbabilitatea lui Dumnezeu decat sa renuntam la a crede in totalitate si a lua in serios toate actele lui Dumnezeu relatate in Scriptura.

Totusi, intelegerea vremurilor si a contextului local este importanta aici. Vor fi vremuri cand a “rupe” ceva este benefic pentru momentul de timp respectiv. Chiar daca mai tarziu clusterele de miscari independente se vor reuni intr-o confederatie, aceasta nu duce decat la cresterea bisericii per ansamblu, precum diviziunea mitotica in biologie. Vox poate ca este un asemenea caz: o comunitate desprinsa originar dintr-o confesiune recunoscuta ca sa fie o miscare para-bisericeasca si ca in final, datorita cresterii sa devina o noua biserica. Astfel, biserica a crescut printr-o rupere, o iesire din ceva si o regrupare, iar la mijloc a fost “para-biserica”.

Asadar, ceea ce ne uneste este acordul fata de interdependenta bisericii lui Cristos. Ceea ce ne desparte este cat de multa preocupare (sau ingrijorare) sa avem fata de acest deziderat. Ingrijorarea ta cantereste mai greu pentru ca aduci in discutie unitatea mistica… Eu nu am o convingere prea adanca (inca) in fata acestui misticism. As vrea sa inteleg mai bine de unde provine el si in virtutea caror alte adevaruri il sustii tu cu vehementa.

Si asta imi aminteste de faptul ca nu am dat raspuns la o intrebare fundamentala: sunt teologi care considera ca exista un fir rosu prin istorie care uneste in mod vizibil si istoric biserica lui Cristos, cea adevarata, de la inceputuri pana azi. Altii considera o discontinuitate: pe alocuri firul rosu e intrerupt. In fine, a treia categorie considera ca desi e logic (si biblic) necesar sa implicam o anumita continuitate, aceasta nu poate fi indicata sau identificata istoric cu suficienta precizie. Acestia din urma considera deci ca biserica lui Cristos genuina a fost in acele comunitati care nu pot fi necesarmente identificabile istoric si daca este asa, atunci importanta mentinerii unei unitati istorice scade dramatic. Iata deci intrebarea: cat de multa importanta ar trebui sa dam suprapunerii bisericii genuine a lui Cristos peste biserica istorica? Si daca am face-o, ce am castiga in mod pragmatic?

Care sunt acele trasaturi ale ekklesiei comune si altor institutii?

Multumesc pentru raspunsuri .
a.i.

Daniel

In ultima vreme ma framananta o intrebare: Este Biserica o institutie ?

Eu cred ca suntem on the same page in multe din aspectele discutate, dar ne desparte o chestiune de preferinta: Eu prefer sa gresesc in sensul libertatii pe care o dau cuiva decat in sensul constrangerii sau restrangerii libertatii. Prefer sa cred in cineva chiar daca va gresi sau ma va insela, decat sa pun bariere din pricina pacatului potential. Prefer mai degraba sa-mi retin tendinta de control decat sa fiu legalist. La urma urmei, daca respectiva persoana/organizatie va abuza exista o judecata, dar nu a mea.

Eroarea in directia asta poate ca produce oameni mai naivi, dar care isi consuma energia creativ si productiv. Eroarea in directia cealalta insa face oameni critici care isi consuma timpul si energia corectiv.

E drept ca trebuie sa ne intrebam grijuliu daca ne putem permite aceasta atitudine atunci cand in joc este “continuitatea sincronica si diacronica”. Eu intuiesc ca ne putem permite *niste* riscuri.

Cat priveste faptul ca iti repugna usuratatea cu care unele grupuri trateaza preschimbarea lor in biserica crestina, da, inteleg de unde vine pozitia ta. In acelasi timp inteleg si de ce acesti oameni nu mai vor sa se asocieze cu vreo confesiune din cultele existente. Este, asa cum am amintit, o problema de reprezentare (in speranta ca nu este una de revoltare): bisericile crestine cultice din Romania sunt destul de manjite si prapadite, iar unii au inteles sa o ia de la zero. Din acesti unii multi se vor pierde pe parcurs, dar sa le dam o sansa catorva!

Tu lauzi intelepciunea cu care Vox s-a “integrat” in confesiunea baptista. Dar daca aceasta a fost doar o strategie inteleapta pentru a mentine bunele relatii intre biserici si totusi Vox crede cu convingere in autonomie locala? Oare nu si-a permis Vox lucrul acesta in virtutea lipsei de forta a comunitatii baptiste de Timisoara? La masa unui suzeran slab pot sta linistit multi boieri puternici.
————
Claudiu,
Stiu de la prima mana cat de puerile si de lipsite de intelepciune pot fi “forurili” baptiste (desi nu intotdeauna si peste tot sunt sau au fost asa). Deci nu pentru practicalitatea demersului de a iti supune biserica locala unui astfel de for sustin eu aceasta idee. Dimpotriva, cred ca in Romania de azi acest lucru iti aduce multe batai de cap. Il sustin pentru ca cred ca teologia mea nu ma lasa sa nu am o formula de punere in fapt a unitatii mistice, spirituale a trupului lui Cristos. Cred ca oamenii au sfasiat deja mult prea mult trupul lui Cristos in istorie. De aceea orice efort spre stoparea acestui proces de faramitare a bisericii vizibile este ceva ce aduce cinste lui Dumnezeu. Universalitatea bisericii lui Cristos trebuie sa-si gaseasca expresii discrete in acte din acestea de supunere sau de _mutual accountability_. Si eu cred in biserica locala. Cred ca aceasta este singura in masura sa exercite autoritatea lui Hristos pe pamant. Formele de asociere sau responsabilitate reciproca din interiorul unei confesiuni isi au forta tocmai in biserica locala.
De aceea, existenta Vox-ului in interiorul comunitatii baptiste este o expresie a diversitatii in unitate. La fel este si biserica mea, Sfanta Treime: atipica din multe puncte de vedere, dar insistand sa stea la aceeasi masa cu celelalte biserici baptiste din oras si din tara. O astfel de sedere la masa impreuna e foarte utila pentru ca ii obliga pe participanti sa-si puna doua intrebari:
1. De vreme ce exista atatea diferente intre noi, care sunt lucrurile care ne unesc totusi, pentru ca acelea trebuie sa fie cu adevarat lucrurile importante?
2. Care ar fi lucrurile asupra carora daca nu am cadea de acord ar trebui sa ne despartim?
Acest proces dialogic cred ca a fost unul din instrumentele prin care Duhul Sfant a tinut, in istorie, biserica lui Hristos pe calea cea buna (chiar cu rataciri ocazionale).
Constrangerea de care vorbesti deci nu este atributia mea. Nici eu si nici altcineva nu am avea cum s-o exercitam. Cred ca “dragostea lui Hristos ne obliga”. E ceva sinergic in trupul mistic al lui Cristos. Si este loc in acest cadru de toata creativitatea de care suntem capabili. Libertatea definita in felul lui Cristos aici este. N-o gasim nici in dictatura, nici in co-dependenta, nici in independenta. O gasim in inter-dependenta. Independenta, fie ea si a unei biserici, promite o libertate, dar care e in felul lumii.
Am observat un fenomen interesant, care confirma ceea ce spun eu aici. Majoritatea bisericilor independente, cand ajung la o oarecare vechime, cauta sa se uneasca in confederatii, pentru ca simt ca viata lor eclesiala nu este plenara daca raman izolate.
Evident ca avem oameni care considera ca riscul “independentei” bisericii este unul care poate fi luat. Nu pot nici eu nici tu sa-i oprim, chiar daca am vrea. Totusi, nimic din ceea ce am avut ocazia sa vad ca experiment de acest fel nu ma face sa cred, nici macar pragmatic vorbind, ca o astfel de alegere este una inteleapta. Singura justificare pentru un act schismatic este apostazia. Dar chiar si atunci, nu este aceasta singura optiune! Am prieteni care au ales sa ramana in confesiuni ce sunt in mare masura apostate, cu intentia de a fi misionari acolo si a le schimba din interior. Miscarile evanghelice din interiorul unor astfel de confesiuni au castigat tot mai mult teren in ultimii ani. Bravo lor!
Bucurie,
Daniel