Skip to content

Disciplina creştină şi sănătatea minţii (1). Caracterul lui Dumnezeu

9 Iunie 2007

Ţi s-a întâmplat să spui cuiva în faţă, cu seninătate, că albul e negru şi aproape să crezi şi tu că e aşa? Ţi se întâmplă adesea să dai vina pe alţii pentru eşecurile tale repetate? Atunci când mănânci o prăjitură, cu care parte începi: cu blatul sau cu frişca? Atunci când eşti pus pe făcut ordine, cât de uşor îţi este să te opreşti la timp, înainte să sari calul? Aceste întrebări, aparent fără legătură unele cu altele ating în fapt aspecte foarte adânci ale caracterului nostru. În funcţie de cum ne poziţionăm faţă de ele putem fi sortiţi eşecului sau succesului în viaţă, putem să ne atragem stima sau dispreţul oamenilor, sau mai mult, putem ajunge oameni de caracter sau cârpe. Deşi pe mulţi îi va surprinde lucrul acesta, Biblia, cartea de căpătâi a creştinilor, ne oferă o perspectivă clară faţă de fiecare din aceste întrebări. Deci putem afirma că creştinii nu prea au de ales: sunt nevoiţi să recunoască cel puţin că ar trebui să se poziţioneze într-un anumit fel faţă de aceste probleme. Vom vedea cum caracterul lui Dumnezeu ne propune şi nouă opţiuni foarte clare în cele patru domenii sugerate mai sus: adevărul, responsabilitatea, administrarea dorinţei/ satisfacţiei şi echilibrul. Aceast posting este primul dintr-o serie de cinci. Întreaga serie gravitează în jurul temei disciplinei personale în perspectivă creştină şi are la bază o predică rostită în Biserica Sfânta Treime din Timişoara în urmă cu trei săptămâni.

Evrei 12. 1Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. 2 Să ne uităm ţintă la Întemeietorul şi Desăvîrşitorul credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. […] 7 Suferiţi disciplinarea: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? 8 Dar dacă sînteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sînteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii. 9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au disciplinat, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atît mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? 10 Căci ei în adevăr ne disciplinau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne disciplinează pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

Pentru brevitate am citat aici doar o mică parte din capitolul 12 din Epistola către Evrei, deşi întreg capilolul este relevant pentru tema noastră. Tema disciplinei este o temă fundamentală pentru trăirea creştină, dar o temă ocolită de creştinii secolului XXI. Adesea se pune mare accent pe aspectele aşa-zis pozitive ale mesajului creştin, pe vestea bună că Dumnezeu îi bineprimeşte şi îi mântuie pe toţi oamenii care se încred în el. Se fac eforturi în direcţia misiunii şi evangehlizării, dar acestea nu sunt urmate de acţiuni pe măsură şi în direcţia iniţierii practice a noilor credincioşi în „tainele“ trăirii creştine. Ucenicizarea, învăţarea pas cu pas a noilor credincioşi, însuşirea de către aceştia a felului de viaţă creştin, nu ne preocupă prea mult. Suntem buni la teorie dar ne lipsesc modelele de viaţă. Nu ştim să ne trăim creştinismul cu entuziasm şi creativitate. Există şi din aceia care vor totuşi să-i înveţe pe alţii cum să trăiască, dar din păcate cei mai mulţi sfârşesc în legalism şi acreală, şi nicidecum nu transmit nobleţea, simplitatea şi profunzimea poruncii lui Isus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.

Nu dăm atenţie trăirii creştine pentru că nu ne place, pentru că nu ne vine natural să trăim după caracterul lui Dumnezeu. Dacă am fi înţeles trăirea creştină, evident, i-am da atenţie! În această situaţie lucrul cel mai bun pe care ar trebui să-l facem ar fi să căutăm să înţelegem trăirea creştină, să înţelegem de fapt cum însăşi Fiinţa lui Dumnezeu, pe baza relaţiei noastre cu el, ne ne obligă să trăim într-un anumit fel. Ca biserică, alcătuim o comunitate de oameni şi în această comunitate suntem chemaţi să ne reamintim unii altora care ne sunt valorile şi să ne încurajăm unii pe alţii, pentru ca să căpătăm interes în viaţa spirituală şi ca aceasta să ajungă să ne placă. Trebuie să înţelegem planul lui Dumnezeu cu noi şi să descoperim cum putem să ne integrăm credinţa în viaţa practică.

Încă de la primii creştini găsim trei elemente fundamentale care întotdeauna merg împreună, nedespărţite: teologia, spiritualitatea şi morala. Adică credinţa şi mărturisirea noastră, ceea ce cunoaştem despre Dumenzeu şi despre noi, se reflectă într-o viaţă de profundă închinare şi adorare a lui Dumnezeu, care la rândul ei, împreună cu credinţa determină un anumit fel de viaţă morală. Nici morala fără spirtualitate şi teologie, nici teologia fără spiritualitate şi morală şi nici spiritualitatea fără teologie şi morală nu ajută la nimic. Adică nu numai că ştim despre Dumnezeu, nu numai că avem părtăşie cu el şi ne rugăm lui, că citim din Cuvântul lui, ci şi trăim concret pe baza valorilor ce decurg din caracterul lui.

Vom discuta deci despre acest ingredient fundamental al trăirii creştine, şi anume disciplina. A fi disciplinat înseamnă a fi consecvent, a fi un om cu principii şi un om care îşi respectă aceste principii. Nu e suficient să ai principii ci trebuie să le şi respecţi. Principiile însă nu ni le alegem la întâmplare. Noi creştinii afirmăm, de aceea, că rădăcina disciplinei este în Dumnezeu şi în caracterul lui.

Capitolul 12 din Epistola către Evrei, din care am citat mai sus, este un capitol foarte dens. Autorul acestei epistole era un desăvârşit teolog care face numeroase aluzii la Vechiul Testament, şi apelează la exemple probabil foarte grăitoare pentru evreii din vremea lui. Aş vrea să ne utiăm împreună la patru trăsături ale caracterului lui Dumnezeu şi să vedem cum aceste trăsături se reflectă în modul în care noi ar trebui să cultivăm disciplina în viaţa noastră. În bună parte, aceste trăsături se reflectă în acest capitol de epistolă, dar sunt ilustrate cu prisosinţă în multe alte locuri din Sfânta Sriptură, în special în Vechiul Testament.

1. Adevărul

Primul aspect al caracterului lui Dumnezeu pe care aş vrea să-l pomenesc este adevărul. Dumnezeu este adevăr, el defineşte adevărul. Ni se spune că în el nu este nici schimbare nici umbră de mutare. Dumnezeu este adevărul însuşi, el este adevărat, e credincios faţă de sine, el nu-şi calcă cuvântul, ci ne învaţă şi pe noi că „da“ al nostru trebuie să fie „da“.

2. Suveranitatea

A doua trăsătură a caracterului lui Dumenezeu pe care aş vrea s-o pomenesc este suveranitatea. Ni se spune că „al Domnului este pământul cu tot ce cuprinde el“. Chiar şi când lucrurile în creaţia lui Dumnezeu o iau razna, chiar şi când se întâmplă această rebeliune faţă de el şi omul alege să nu-l asculte. Adam şi Eva aleg să nu-l asculte pe Dumnezeu şi asta are consecinţe dezastruoase asupra întregii creaţii, Dumnezeu nu spune „păi e vina lor, hai să abandonez corabia şi să fac altă creaţie care să mă asculte“. El e proprietarul creaţiei şi şi-o însuşeşte până la capăt, oricât l-ar costa. Este suveran. Nu pasează responsabilitatea pe nimeni altcineva ci îşi asumă în întregime această suveranitate asupra creaţiei. Şi stă să rezolve problema. Cum o rezolvă? Rupând din sine, din Fiinţa sa, rupându-l pe Fiul ca să fie printre noi, ca să fie parte din creaţie ca s-o răscumpere. Aceasta e dovada suveranităţii lui Dumnezeu.

3. Finalitatea

Al treilea lucru pe care aş vrea să-l pomenesc din caracterul lui Dumnezeu este finalitatea. Dumnezeu întotdeauna urmăreşte o finalitate; are un plan şi îl urmăreşte cu consecvenţă. Dumnezeu este interesat de sfârşitul lucrurilor, nu este interesat de soluţii instant. Trăim într-o cultură instant. Cafeaua este instant, supele sunt instant; avem cartofi pure instant şi câte şi mai câte. Credite instant. Credit doar cu buletinul. Totul este instant. Acum vreau, acum am. Dumnezeu este interesat de finalitatea lucrurilor. El are un plan. Despre Cristos însuşi ni se spune: „Pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ El era dinanite la dreapta lui Tatălui, dar nu s-a agăţat, nu s-a ţinut cu dinţii de poziţia de a fi deopotrivă cu Dumnezeu, cum ni se spune în Filipeni 2, ci dimpotrivă s-a dezbrăcat de sine însuşi şi a început prin slujire, a început prin suferinţă, a început cu partea dificilă. A ales întâi legumele şi pe urmă ciocolata.

4. Echilibrul

Al patrulea principiu legat de caracterul lui Dumnezeu este echilibrul. Vedeţi, Dumnezeu ştie să fie şi flexibil. Uneoi în Vechiul Testament se şi căieşte de pedeapsa pe care o planificase pentru neasculatarea oamenilor. Nu v-aţi pus niciodată întrebarea? Ni se spune că în el nu este nici schimbare nici umbră de mutare, că Dumnezeu nu este ca oamenii să se răzgândească. Dar îl găsim în câteva rânduri în Vechiul Testament foarte clar căindu-se de răul pe care planificase să-l facă poporului pentru neascultare. Ar fi greşit oare Dumnezeu dacă ar fi aplicat pedeapsa după cum promisese, adică ar fi făcut „răul“ justiţiar planificat? El ar fi putut spune: „Vă rad de pe faţa pământului, pentru că faptele voastre au consecinţe şi aşa e logic şi drept. Dumnezeu însă zice: „m-am căit de răul pe care planificasem să-l fac, şi nu l-am mai făcut.“ Dumnezeu îşi aplică mânia (ştim că mânia lui Dumnezeu este consecinţa păcatului omului) nu în mod automat ci cu săpânire. Dumnezeu îşi controlează mânia. Prin echilibru, Dumnezeu, dacă vreţi, îşi disciplinează însăşi disciplinarea pe care ne-o aplică nouă.

Am găsit foarte multe texte din Vechiul Testament care vorbesc de disciplinare, despre pedeapsă. Şi la fel cum un copilaş este ajutat prin pedepse să nu mai facă răul, să înveţe calea bună, la fel face Dumnezeu cu oamenii, urmărind întotdeauna o finalitate. Iar disciplinarea este parte integrantă din relaţia lui cu oamenii. Aşa se raportează el la noi; vedem foarte clar lucrul acesta din Vechiul Testament. În Leviticul 26:18-21 scrie:

Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi frînge mîndria puterii voastre, voi face ca deasupra voastră cerul să fie de fier, şi pămîntul de aramă. Vi se va istovi puterea fără folos: pămîntul vostru nu-şi va da roadele, şi pomii de pe pămînt nu-şi vor da rodurile. Dacă şi după aceasta vă veţi împotrivi, şi nu veţi voi să Mă ascultaţi, vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre.

Există multe exemple. În cartea Iov de exemplu găsim îndemnul: „nu nesocoti mustrarea celui Atotputernic“, ceea ce arată că mustrarea lui este parte integrantă din relaţia cu el. Apoi în Psalmi avem numeroase texte care vorbesc despre mustrare, îndreptare, pedeapsă. În naraţiunile Vechiului Testament chiar îl vedem pe Dumnezeu exercitându-şi disciplinarea. Dar în acelaşi timp Dumnezeu ştie să şi-o reţină. Ştie să exercite echilibru în felul în care aplică disciplinarea.

Disciplina creştină deci implică aceste patru lucruri, pe care o să le discutăm pe rând ca să vedem cum ni se aplică. Primul e adevărul. Dumnezeu este adevărul, el defineşte adevărul, în el nu este schimbare. Apoi e suveranitatea. Avem un Dumnezeu care este în întregime responsabil pentru toată creaţia lui, este suveran, nu şi o abandonează. Apoi finalitatea; Dumnezeu se uită la finalul lucrurilor, are un plan pe care caută să-l aducă la îndeplinire. Şi în fine echilibrul, reţinerea, adică aplicarea cu discernământ a disciplinei.

(va urma)

Anunțuri
12 comentarii leave one →
  1. 13 Iunie 2007 9:20 pm

    Interesant felul tau de a privi responsabilitatea lui Dumnezeu fata de creatie ca o expresie a suveranitatii Sale. Este o intrebare cu care te intilnesti mereu, mai ales in fata unor catastrofe naturale sau boli incurabile: „Dumnezeu este Suveran: este deci responsabil de raul acesta?”

    Mi-ar place daca ai dezvolta subiectul din acest punct de vedere intr-un post viitor.

  2. Daniel Bulzan permalink*
    13 Iunie 2007 10:43 pm

    Poate o sa scriu mai multe despre asta intr-o zi… Dupa cum am zis si in ultimul posting, un parinte bun nu-si va abandona copilul care tocmai a spart un geam la scoala. Dar asta nu inseamna ca parintele a spart geamul. La fel, Dumnezeu a luat in calcul toate variantele atunci cand a creat fiinte cu liber arbitru. N-a facut el raul, ci noi. Dar el ramane sa curete mizeria, pentru ca suntem creatura lui. Asta, evident, pana la o zi a scadentei, ziua judecatii. Cam asa cred eu. Cum ti se pare?

    Dani Bulzan

  3. 14 Iunie 2007 3:47 pm

    Sorry, se pare ca formularea mea a fost cel putin ambigua! 🙂
    M-am referit la dezvoltarea subiectului despre responsabilitate ca expresie a suveranitatii. Cit despre „responsabilitatea lui Dumnezeu pentru catastrofe”, acesta este un cu totul alt domeniu de discutii.
    Acum, revenind la responsabilitate, ca principiu general: parerea mea este ca responsabilitatea este intotdeauna a unui subaltern fata de un superior. In filozofia moralei a fi responsabil inseamna a da socoteala pentru actiunile sale. Ori, Dumnezeu nu trebuie sa dea socoteala nimanui. Apoi, responsabilitatea trebuie sa implice si libertatea celui ce o are de a face altfel. Adica, cel responsabil (agentul moral) trebuie sa aiba optiunea de a fi sau de a nu fi responsabil. Dumnezeu nu poate face altfel decit cum face, si asta reiese din caracterul Sau, nu din suveranitatea Sa.

    De aceea as fi dorit sa dezvolti (desigur, cind ai timp! Ca suntem cu totii ocupati pina la refuz!) problema responsabilitatii ca o expresie a suveranitatii.

  4. franyi vasile permalink
    6 Iulie 2008 10:19 am

    Dumnezeu nu se caieste
    Ar fi ca si cum i-ar parea rau de ceea ce face .
    Un dumnezeu schimbator nu mi-ar da incredere.
    Si Biblia spune ca Dumnezeu nu se shimba
    Sau ca Dumnenezeu si-a adus aminte.Dumnezeu nu uita
    Este limbajul vechiului testament si Intelegerea restrinsa pe care au avut-o
    scritorii vechiului testament

  5. 6 Iulie 2008 2:43 pm

    Vasile,

    Inteleg ca nu-ti vine usor sa accepti ca Dumnezeu s-ar cai, sau ca s-ar razgandi. Pe langa obiectiile de natura logica (mai poate el fi neschimbator daca se razgandeste?), avem o lunga istorie a imixtiunilor filosofiei grecesti care au tras traditia crestina in directia unui Dumnezeu impasibil, care nu manifesta emotii sau trairi.

    Solutia de a scapa de limbajul de acest fel, abundent in Scriptura, prin a da vina pe limitarile autorilor Vechiului Testament este insa reductionista.

    Este un subiect amplu, iar un raspuns integrator necesita nuantari si o largire a cadrului de intelegere. Poate o sa pregatesc o data un articol pentru blog pe tema asta. Deocamdata ma multumesc sa spun ca niciodata revelatia incompleta a Vechiului Testament nu contrazice revelatia mai completa a Noului Testament.

    Iar in al doilea rand, schimbarea nu este ceva rau in sine, nici nu stirbeste cu nimic caracterul, dreptatea si adevarul lui Dumnezeu. Adevarul, dreptatea, bunatatea, „neschimbabilitatea” nu sunt concepte universale abstracte sau legi imuabile mai presus de Fiinta lui Dumnezeu. Ele izvorasc tocmai din Persoanele Divine. De la Dumnezeu aflam ce este adevarul, dreptatea, etc. Iar el ne arata in Scriptura cum se desfasoara in actualitate aceste aspecte ale caracterului sau. Deci in asa fel trebuie sa definim adevarul lui Dumnezeu, dreptatea lui, afirmatia ca el nu se schimba incat aceste definitii sa includa, sau cel putin sa lase loc si pentru afirmatii de genul celor din VT in care lui Dumnezeu ii pare rau, sau isi aduce aminte de ceva, sau isi schimba planul. Cu alte cuvinte, mai degraba trebuie ca noi sa ne revizuim conceptul despre timp si raportarea lui Dumnezeu la timp si mai degraba trebuie ca noi sa renuntam la preconceptiile noastre (de sorginte greceasca sau iluminista) despre adevar si despre ce inseamna neschimbabilitatea lui Dumnezeu decat sa renuntam la a crede in totalitate si a lua in serios toate actele lui Dumnezeu relatate in Scriptura.

  6. felicia1972 permalink
    22 Aprilie 2009 11:46 am

    Geniala pezentarea ! Am ajuns la acest articol fiindca am vrut sa inteleg mai bine cuvintele de care se agata cu disperare Gigi Becali, in ultimele zile : ” traire crestineasca „! Desi il suspectez de fatarnicie si neasumarea acestei trairi, cred ca foloseste acesti termeni doar pentru a-si acoperi faptele ( afaceri dubioase ). Trairea crestineasca, nu implica o relatie strict personala si o socoteala , fata de DUMNEZEU ?

  7. 22 Aprilie 2009 12:15 pm

    Multumesc pentru aprecieri felicia1972.
    Oamenii sunt predispusi la fatarnicie… care nu e altceva decat o forma de inselaciune si in final de autoinselare. La urma urmei ajung sa-mi cred si eu discursul care-mi legitimeaza actiunile. De fapt nu facem altceva decat sa evitam adevarul si responsabilitatea.
    Acestea fiind zise, nu cred ca intotdeauna cand cineva isi asuma o postura publica bazata pe convingeri crestine o face din fatarnicie. Dar e bine sa ne cercetam fiecare motivele inainte de a aparea la televizor. 🙂

    Dani Bulzan

Trackbacks

  1. Disciplina creştină şi sănătatea minţii (5). Echilibrul, sau cum să disciplinăm disciplina « Daniel Bulzan
  2. Disciplina creştină şi sănătatea minţii (4). Amânarea satisfacţiei « Daniel Bulzan
  3. Disciplina creştină şi sănătatea minţii (3). Asumarea responsabilităţii « Daniel Bulzan
  4. Disciplina creştină şi sănătatea minţii (2). Dedicarea faţă de adevăr « Daniel Bulzan
  5. Disciplina creştină şi sănătatea minţii (1). Caracterul lui Dumnezeu | Pivnița cu teologicale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: