Disciplina creştină şi sănătatea minţii (2). Dedicarea faţă de adevăr

Primul aspect al caracterului lui Dumnezeu despre care am discutat în postingul anterior a fost adevărul. Să vedem cum se tradce acesta într-un aspect al disciplinei petru noi.

Dacă Dumnezeu este adevărul în sine însuşi, noi avem nevoie în viaţă să fim total dedicaţi adevărului. În Psalmul 51 David spune: „Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.“ Să privim puţin la Psalmul 51. Ni se spune că acest psalm a fost scris atunci când proorocul Natan a venit la David după ce acesta păcătuise cu Batşeba. Şi fiind mustrat, fiind ruşinat, David se pocăieşte şi îi pare rău de ce a făcut, cere ca Dumnezeu să aibă milă de el în bunătatea sa. Vă daţi seama că David ar fi fost tentat să pună în paranteză această faptă pe care a făcut-o şi să zică, „hai să trec peste asta, că eu am o relaţie specială cu Dumnezeu şi hai să revin rapid la acea viaţă, să mă prefac că n-a existat episodul acesta în viaţa mea.“

Nu-i aşa că suntem tentaţi să facem astfel în special când suntem foarte jenaţi, când suntem în situaţii penibile? Suntem tentaţi să ne prefacem că nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat, să găsim o scuză, să punem în paranteză un anumit episod sau un anumit aspect din viaţa noastră. Sau pentru că imaginea noastră de sine e atât de înaltă, ne-am pus pe noi înşine pe un piedestal atât de înalt, dar lucruile pe care le facem nu coincid cu imaginea asta despre noi, asta ne provoacă o neplăcere. Ne face să nu ne acceptăm pe noi înşine, să ne fie atât de ciudă pe noi încât să zicem „animalul ăsta nu există“. Ştiţi bancul cu ardeleanul la grădina zoologică? Un ardelean a mers la grădina zoologică şi a văzut toate animalele. Când a ajuns în dreptul elefanutlui — el nu văzuse niciodată până atunci un elefant — a zis: „animalul ăsta nu există!“ Ne uităm şi noi înşine la noi câtedată şi vedem câte un aspect imposibil din viaţa noastră şi zicem: „ăsta nu sunt eu!“. Ne prefacem că nu aşa stau lucrurile. Ei bine, aceasta nu e nimic altceva decât refuzul adevărului, refuzul realităţii.

Gândiţi-vă apoi ce se întâmplă când ne moare cineva drag. Nu-i aşa că pentru cineva care rămâne, primul mod de a face faţă situaţiei este că neagă moartea celui drag? Îşi zice că n-a murit. Sau cineva află că are cancer. Şi zice, „nu-i aşa, nu-i adevărat. Hai să fac încă o dată analizele!“ Prima fază este negarea. Dar în astfel de situaţii, aceasta e o reacţie normală, şi dacă totul e ok, nu te bolchezi la faza aceasta de negare, ci treci într-o altă fază, în care probabil te revolţi, apoi ajungi încet-încet să recunoşti ce s-a întâmplat şi pe urmă ajungi să te împaci cu situaţia şi să mergi mai departe. Însă unii rămân blocaţi în tot felul de negări ale realităţii.

Nouă ne place să ne alintăm, să evadăm din lumea reală. Şi avem atâtea instrumente la îndemână: televiziunea, filmele, lumea imaginaţiei. Toate acestea sunt instrumente prin care noi putem evada din situaţiile în care suntem. Ne place să ne alintăm, să nu fim adulţi; să fim copii care ne plângem şi vrem ca cineva să vină să ne mângâie şi să zică: „lasă dragă, nu-i nici o problema că trece“. Atenţie părinţi, deşi la copii astfel de reacţii sunt normale şi ei au nevoie de acceptarea şi încurajarea noastră, dacă exagerăm cu mângâiatul şi cu: „lasă dragă că nu-i nimic“, le cultivăm copiilor noştri lipsa de respect pentru adevăr. Deşi copilul tău a fost primul care a dat cu pumnul, mergi la şcoală şi te cerţi cu toată lumea că celălalt copil a fost de vină. Şi tu şi copilul tău ştiţi că el a fost de vină dar vă prefaceţi că nu a fost. În felul acesta, dintr-o dorinţă de protecţie excesivă, cultivăm în copii această dimensiune a ne-realităţii, a lipsei adevărului, a evadării în imaginar. Copiii o să crească mari cu această tendinţă de negare şi o să se izbească de lumea reală în moduri cu totul neplăcute.

Pe lângă că ne alintăm, ne mai place şi să ne amăgim. Deşi ceva din noi ne spune că acela e adevărul şi trebuie să-l privim în faţă, noi ne liniştim că nu-i chiar aşa. Este o parte din noi care ne şopteşte să dăm o altă interpretare lucrurilor. Şi noi suntem foarte buni la a găsi interpretări care ne avantajează. Fabricăm explicaţii pe care ajungem şi noi să le credem.

De ce vrem să fugim de adevăr? Pentru că adevărul ne provoacă puţină durere. Am citit în Evrei 12 despre durere şi despre efectele ei benefice. Noi însă vrem să evităm durerea şi să căutăm plăcerea, iar din cauza aceasta negăm realitatea. Când ne confruntăm cu o faţă mai dură a realităţii, aceasta ne cauzează neplăcere şi disconfort. Dar avem numai două moduri de a ne raporta la adevăr. Fie să-l evităm, fie să-l privim în faţă. Dacă o să-l evităm, iarăşi o să ne izbim de el mai târziu. De adevăr nu scăpăm! Dacă o să-l privim în faţă, oricât de dureros ar fi, avem şansa să trecem mai departe, să creştem.

Să priveşti adevărul în faţă înseamnă disciplină. Noi nu iubim disciplina. Tendinţa noastră naturală nu este să fim disciplinaţi. Dar Dumnezeu asta aşteaptă de la noi, să ne disciplinăm ca să privim adevărul în faţă, pentru că adevărul este în caracterul lui.

Sunt singur undeva, sunt plecat într-o altă ţară sau într-un alt oraş şi nu pot trăi cu singurătatea mea? Pot să evedez în tot felul de lucruri. Pot să-mi plâng de milă, pot să iau droguri ca să uit de situaţia în care sunt. Sau, pot să privesc lucrurile aşa cum sunt, da sunt singur, nu e bine că sunt singur, hai să văd ce pot face ca să schimb situaţia.

Adolescentul la şcoală e respins de ceilalţi, pentru că e nesuferit şi răzgâiat, şi nimeni nu vrea să fie prieten cu el. Vine acasă la mama, iar mama îi spune: „dar lasă dragul mamei, colegii tăi sunt nişte răi!“. În loc să spună: „hei, trezeşte-te şi uită-te la tine. Păi de-aia nu sunt prieteni cu tine pentru că eşti răzgâiat şi nu ştii să te faci prieten, nu ştii să fii generos. Priveşte adevărul. Asta e! Schimbă-te! Fă bine şi schimbă-te. Pune mâna şi fă ceva.“ Sunt multe, multe adevăruri care nouă nu ne plac şi pe care le refuzăm pentru că nu vrem să le privim în faţă.

Capacitatea de a accepta realitatea are de-a face cu iubirea. Uneori nu acceptăm realitatea despre noi şi ne urâm pe noi înşine şi cădem în depresie. Ştiţi ce e depresia? E agresivitatea noastră care se întoarce împotriva noastră, pentru că opinia noastră despre noi era mai mare decât realitatea. Ne trezim că suntem prea mici pentru roba pe care ne-am pus-o, şi atunci ne automutilăm, ne facem rău. Ne pedepsim pentru că nu ne ridicăm la propriile standarde. Cădem în butoiul cu disperare, pentru că nu suntem în stare să ne iubim pe noi înşine aşa cum suntem. La fel, capacitatea de a accpeta realitatea are de-a face cu iubirea şi în relaţiile cu ceilalţi, cu restul lumii. Iubirea „acoperă o sumedenie de păcate“ ne spune Scriptura. Iubirea „acoperă totul“, trece peste neplăceri. Pentru că nu avem iubire nu putem privi adevărul în faţă.

Isus este de fapt cea mai mare dovadă a dragostei. Peste câte realităţi urâte a trecut Isus? Iubesc mult rugăciunea lui Isus în grădina Gheţimani când zice: „Tată, dacă se poate îndepărtează de la mine paharul acesta… Dar totuşi, să nu se facă voia mea ci să se facă voia ta“. Vedem acolo agonia. Şi dacă Isus n-a avut curaj, dacă Isus n-a fost titatn, nu ştiu cine a fost! Dar într-un moment în care stătea în faţa pedepsei pentru toate păcatele omenirii, când toate apăsau, arârnau asupra lui, el arată că este om şi zice „dacă este cu putinţă“, şi îi zice asta Tatălui său. Nu zice: „Doamne, dar tu ai atâţia îngeri. Trimite pe altcineva. Zice: „Doamne dacă poţi îndepărtează de la mine…“, dar adaugă imediat: „dar totuşi să se facă voia ta“. Eu cred că aceasta e măsura alintării care ne este permisă şi nouă. Cum nouă ne place să ne alintăm, cred că atât avem voie şi noi, să zicem „Doamne dacă se poate…, dar totuşi, sunt dedicat adevărului, sunt dedicat realităţii“. E realitatea neplăcută din faţa noastră, paharul amar pe care trebuie să-l bem. Să facem ca şi Isus. Dacă se poate să se ia de la noi. Dar dacă nu se poate, să se facă voia lui Dumnezeu şi să ne confruntăm cu realitatea, cu adevărul, oricât de dur sau de urât ar fi.

Realitatea cea mai urâtă despre noi şi cu care trebuie să ne confruntăm este păcatul din viaţa noastră. Nouă ne plac păcăţelele ascunse, bine mascate. Este ciocolăţica aceea, cubuleţul de zahăr pe care îl păstrăm acolo ca să ne bucurăm de el în secret. Aceasta este realitatea cu care trebuie să ne confruntăm despre noi şi trebuie să luăm o atitudine legat de ea.

Publicitate