Disciplina creştină şi sănătatea minţii (3). Asumarea responsabilităţii

Ziceam în primul posting din seria aceasta că a doua trăsătură a caracterului lui Dumnezeu este suverantiatea. La noi asta se aplică sub forma asumării responsabilităţii. Vedeţi, atunci când nu vrem să ne confruntăm cu adevărul, noi avem tendinţa să transferăm responsabilitatea sau vinovăţia către altcineva. „Nu eu sunt de vină Doamne“ zice Adam, „femeia pe care tu ai făcut-o, ea este de vină, pentru că ea m-a îmbiat să iau din frucutul oprit“. Nu vreau să mă întâlnesc cu realitatea despre mine însumi, şi ca atare nu-mi asum responsabilitatea. Dau vina pe altcineva. David spune: „Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit“. David nu evită, ci se confruntă cu adevărul. Acesta este primul pas. Al doilea pas e că acceptă responsabilitatea. A fost fapta lui, a fost păcatul lui. David este „proprietarul“ faptelor lui; ele nu sunt ale altcuiva. El n-a fost împins de la spate să păcătuiască. A fost suveran în viaţa lui şi şi-a folosit această autodetermiare prin faptul că ales să păcătuiască, iar acum îşi asumă acest lucru.

La un copil care face năzbâtii adesea reacţia părinţilor este că adună oalele sparte. Atâta timp cât copilul este copil, este bine să fie aşa. Un copil încă nu ştie, trebuie învăţat, trebuie educat ca să cresască în asumarea aceasta a responsabilităţii. Mic fiind, el nu are capacitatea să facă asta. Din cauza aceasta tata şi mama trebuie, atunci când este cazul, să adune oalele sparte în relaţia cu lumea din afară. Dacă copilul a spart geamul la şcoală şi acel geam trebuie plătit, nu-i spui copilului: „pai du-te şi fă rost de bani, pentru că trebuie plătit. Nu e treaba mea, nu eu l-am spart, du-te şi rezolva singur problema“. Un părinte responsabil nu va face asta pentru că astfel îl trimite pe copil spre alte rele. Copilul trebuie să crească simţindu-se protejat şi în siguranţă, chiar dacă face rele. Dar oalele sparte nu se adună pentru totdeauna de către alţii.

Unii rămân însă cu mentalitatea aceasta de copil. Rămân nedezvoltaţi psihic, mental şi emoţional, şi din cauza aceasta aşteaptă tot timpul ca alţii să adune oalele sparte după ei. „Nu sunt eu de vină ci e societatea de vină.“ Nu aţi întâlnit oameni din aceştia care sunt experţi în a găsi vinovaţi? Şi sunt nervoşi pe toată lumea. Pe guvern, pe parlament, pe soţie, pe şeful de la lucru, pe colegii lor, pe vecinul de deasupra, pe toată lumea. Numai pe ei înşişi nu sunt supăraţi.

Comunismul a fost o maşinărie diabolică care a depersonalizat oamenii, iar unul din efectele de care eu zic că nu vom scăpa mult timp, pentru că e adânc înrădăcinat, este că oamenii nu se mai simt responsabili. De fapt nu e doar comunismul. Şi în Vest a apărut acest efect, deşi nu ca la noi, din această idee cu statul bunăstării, the wellfare state, (care merge mână în mână cu societatea de consum). Statul bunăstării e un concept frumos şi nobil. El presupune că dacă dacă cineva nu poate să se întreţină sau nu mai are serviciul care i se potriveşte, sau nu poate munci din cauza unei dizabilităţi, atunci este datoria statului să-i dea nişte bănuţi pentru o perioadă, până se remediază situaţia, sau chiar permanent. Ei bine, din ideea asta bună şi nobilă s-a ajuns şi dincolo ca oamenii să abuzeze sistemul, şi pentru că primesc lună de lună nişte bănuţi, să nu-şi asume responsabilitatea, ci să caute să profite. Statul e ca un tată mare acolo care adună oalele sparte după mine. Nu e doar treaba mea să-mi întreţin familia. E ok să nu mă ţin de treabă la locul de muncă, pentru că o să-mi dea statul bani ca să-mi cresc copiii.

Vreau să vă relatez un mod de viaţă despre care mi-au povestit părinţii mei pentru că mi se pare foarte grăitor. Aşa se întâmplau lucrurile într-o gospodărie ţărănească. Astfel au trăit bunicii mei şi aşa au crescut şi părinţii mei până la vârsta maturităţii. Ca ţărani, aveau o anumită suprafaţă de pământ pe care o cultivau. Ei trebuiau să-şi fac planul legat de fiecare parcelă, cu ce să o cultive, şi evident aveau nevoie de sămânţă pentru semănat. Indiferent dacă era vorba de cartofi, porumb sau grâu. La fel legat de animale. Unele erau de prăsilă, care să asigure generaţia următoare, iar altele erau planificate să le asigure hrana.

Atunci nu exista statul bunăstării ca dacă lucrurile mergeau prost, sau ei nu-şi făceau treaba, să le dea statul. Eventual îşi făceau milă de cei care îşi epuizau prea repede rezervele nişte vecini sau nişte prieteni din sat. Exista o redistribuire din aceasta minimală. Chiar şi Biblia ne spune că e bine ca orfanul şi văduva să primească din roadele obţinute de ceilalţi ca să nu rămână în lipsă. Dar asta se aplică la orfani şi la văduve. În general, oamenii care puteau munci erau pe deplin responsabili de soarta lor. Gospodăria lor trebuia să fie auto-suficientă, să-şi împartă produsele aşa ca să le ajungă. Dacă într-un an era o recoltă mai slabă la grâu de exemplu, din recolta acelui an prima categorie care era luată şi pusă de o parte era sămânţa pentru anul următor. Pentru că dacă aceea nu exista, atunci nu va mai exista recoltă în anul următor. După ce puneau de o parte sămânţă pentru la anul, cantitatea rămasă o împărţeau pe luni şi pe săptămâni ca să le ajungă până la anul. Grâul era apoi măcinat şi nu se cocea mai multă pâine pe săptămână decât permiteau rezervele existente. Dacă rezervele erau prea mici, eventual se mai cocea pâine de mălai ca supliment. Nu ştiu dacă cineva de aici a gustat pâine de mălai… Eu îmi amintesc că am gustat o dată în copilărie, dar pot să vă spun că nu e prea plăcut să o mănânci.

Oricum, ideea e că atunci oamenii se mulţumeau cu mai puţin şi trăiau mai greu în ani mai grei, pentru că îşi drămuiau rezervele ca să supravieţuiască. Adică ei erau în întregime responsabili pentru ei înşişi. Nu dădeau vina pe altcineva. Nu se scuzau: „Dar vai, ploaia! De ce n-a venit ploaia şi n-a fost recoltă?“ Atitudinea lor era: „Trebuie să mă descurc. Eu sunt responsabil. Trebuie să-mi hrănesc familia şi copiii. Aşa trebuie să planific încât să îmi ajungă ceea ce am.“

Noi ca naţie am ajuns să dăm vina pe alţii mereu. Pe turci, pe ruşi, pe austrieci, pe unguri… Aceste virtuţi erau în noi, pentru au fost lăsate de Dumnezeu şi ele trebuie să fie. Dar am ajuns ca naţiune ca mereu să ne plângem, mereu să dăm vina pe alţii. În loc să ne uităm în oglindă în primul rând, să ne privim pe noi înşine şi să ne asumăm responsabilitatea. Suntem într-o situaţie. Cine aşteptăm să vină să ne scoată de acolo? Aşteptăm să vină mereu cineva să ne salveze şi să ne scoată din situaţii. Atitudinea noastră ar trebui să fie: „Mă uit la situaţie, mă confrunt cu ea şi pe urmă văd ce pot face ca să schimb lucrurile. Îmi asum responsabilitatea.“

Există două deviaţii de la asumarea corectă a responsabilităţii. Unii nu-şi asumă responsabilitatea de loc. Fug de ea. Dar sunt alţii în schimb care îşi asumă prea multă responsabilitate. Şi se simt vinovaţi pentru lucruri care nu sunt sub jurisdicţia lor. Amândouă aceste deviaţii pot duce la probleme mentale şi emoţionale. Atunci când nu îţi asumi responsabilitatea poţi ajunge o epavă emoţională, unul căruia mereu nu-i iese nimic din ceea ce începe. Nu poate întreţine nici o relaţie cu nimeni pentru că nimeni nu se poate baza pe el, pentru că nu vrea să stea faţă în faţă cu adevărul. Pe de cealaltă parte, cineva care se simte responsabil pentru toate problemele lumii acesteia care nu ţin de el, iarăşi poate ajunge un nevrotic. Unui astfel de om, dacă alţii îi fac rău, el se va învinovăţi tot pe sine pentru ce i-au făcut alţii.

Deci avem nevoie de discernământ şi de echilibru în acest sens pentru a deosebi ce ţine de noi şi ce nu ţine de noi. Cred că această dreaptă judecată poate să vină de la Dumnezeu. Căpătăm iluminarea prin Duhul Sfânt ca să discernem lucrurile, ce ţine şi ce nu ţine de noi.

Publicitate