Skip to content

Areopagus „la aniversală”. De ce n-am fost.

2 Iulie 2007

Am fost invitat pentru vineri, 29 iunie, la festivitatea de aniversare a 10 ani de la înfiinţarea Centrului de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus. Cum am jucat un rol crucial în înfiinţarea acestui centru şi în formularea viziunii iniţiale, dar totuşi am ales să nu merg la întâlnirea respectivă, cred că îmi datorez întâi mie, şi desigur şi altora, o explicaţie.

sigla-areo1.gif

Totul a pornit în anii 90, când eram studenţi şi doctoranzi în Anglia noi, câţiva timişoreni. Cred că toţi am mers acolo la studii chitiţi să ne întoarcem şi să schimbăm lumea. La întoarcere însă, prin 1997, lumea nu se dorea a fi schimbată de noi… Adică nu am putut înfiinţa o facultate de teologie evanghelică în Universitatea de Vest, aşa cum ne doream. Am putut însă fonda un centru în care să slujim comunitatea evanghelică şi în care să creăm un spaţiu de dialog cu alte tradiţii creştine şi cu societatea în sens general.

Am făcut lucruri frumoase la Areopagus în acei ani, dar din 2002 nu mai lucrez acolo, în principal ca efect al faptului că m-am opus la direcţia în care o luase centrul de o vreme. Mi se părea că prea ne îndepărtăm de mediul evanghelic, ai cărui exponenţi eram, în favoarea dialogului cu orice şi cu oricine şi în favoarea unui academism steril. Mai grav decât asta, mi se părea că Centrul Areopagus riscă să devină o simplă anexă la cariera lui Silviu Rogobete.

Debarcarea mea s-a produs pe tăcute, în lipsă, în timp ce eu eram în Anglia, iar soţia o năştea pe fiica noastră. A fost un caz clasic de manipulare prin adevăruri spuse pe jumătate, detalii hiperbolizate sau scoase din context, lovituri de teatru pregătite în umbră, exploatarea unor coincidenţe şi jocuri de lumini şi cortine, toate acestea având punctul nodal în persoana lui Silviu Rogobete.

Evident, ruptura dintre Silviu şi mine avusese deja loc. Plecarea mea şi neînţelegerile care i-au urmat i-au oferit doar prilejul potrivit pentru a obţine eliminarea mea.

Sunt convins acum că Dumnezeu mi-a vrut binele şi m-a scos — e adevărat, într-un mod care nu mi-a plăcut atunci — dintr-un context în care lucrurile se învârteau în cerc, în care nu se dădea realmente socoteală, iar obiectivele urmărite erau cele de imagine, nu de glorificare a lui Hristos. Treptat ajunseserăm să trăim pentru şi din asocierea numelui Areopagusului cu un Patapievici, Pleşu sau Marga. Forumurile aveau teme din ce în ce mai esoterice iar dialogul real despre lucruri care dor pe multă lume era înlocuit cu aflări în treabă despre chestii deştepte sau cu schimburi de politeţuri între bărbi preacuvioase şi ciocuri în criză de identitate. Îmi amintesc ce îmi zicea odată Ani Ille în perioada aceea: „N-aş zice că nu e interesant să aud despre toate lucrurile astea care apar în temele de forum, dar când mă gândesc că eu pierd, cu drum cu tot, cam trei ore şi jumătate pentru un forum, iar la sfârşit nu mă aleg cu nimic concret care să mă ajute în viaţa creştină, prefer să fac altceva în timpul acela“.

Viziunea cu care am pornit s-a pierdut pe parcurs, iar în goana de a găsi recunoaştere în faţa unor oameni sus-puşi sau faimoşi, am pierdut legătura cu baza noastră de susţinere evanghelică şi cu tinerii ale căror orizonturi (eu unul îmi) doream să le lărgim.

Din păcate, după plecarea mea lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie. Nu demult am trecut pe la Centru şi am stat de poveşti vreo două ore cu Marius Radu, actualul preşedinte (în lipsa lui Silviu care între timp a devenit diplomat). Marius se plângea tocmai de faptul că forumurile nu mai au nici o audienţă. Titlurile sună bine pe pagina web, dar la întâlniri vin câte 3-4 oameni.

Desigur, asta nu înseamnă că nu s-a mai petrecut nimic bun între timp la Areopagus. Biblioteca, începută în 1997 cu vreo 10.000 de volume a ajuns între timp la 24.000 şi este probabil cea mai bună bibliotecă teologică din acest colţ de ţară. Aud că sub umbrela Areopagusului s-a creat un Institut de Terapie Familială şi Practică Sistemică. Dacă cei implicaţi acolo au competenţa profesională şi ungerea Duhului pentru o astfel de lucrare, e clar că nevoile în acest domeniu sunt foarte mari iar orice contribuţie la vindecarea unor răni emoţionale sau mentale este benefică. De asemenea, tinerii HIV-pozitivi slujiţi printr-un alt proiect al centrului, ca şi tinerii provenind din familii sărace şi din centre de plasament care învaţă să folosească computerul în cadrul altui proiect social, au un beneficiu real prin Areopagus.

Totuşi, am ales să nu particip la sărbătoarea oficială. De ce? În orice caz, nu pentru că aş purta ranchiună. La urma urmei răul ce mi s-a făcut a fost spre binele meu. Chiar sunt mulţumitor. Altfel poate aş fi tot acolo, chinuindu-mi sufletul cu aceeaşi apă clocită, împotmolit în acelaşi discurs auto-referenţial şi auto-justificativ. Motivul n-a fost nici vreun sentiment exagerat al propriei purităţi care să nu-mi permită să stau alături de cineva ca Silviu. Eu am găurile mele în caracter, el le are pe ale lui. E bine că îl cunosc aşa cum e cu adevărat. Nu trebuie să fim prieteni, dar nici nu trebuie să fiu duşmanul lui. Pământul ne rabdă pe amândoi, şi pe mulţi alţii pe lângă noi.

Motivul pentru care n-am fost la celebrări e că n-am vrut să fiu părtaş la o nouă poleială trasă la repezeală peste situaţie. Textul biblic care mi-a venit în minte atunci când mi-am imaginat participarea mea la eveniment a fost Isaia 1:13, unde Dumnezeu zice că nu poate să vadă nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Ceea ce s-a întâmplat în 2002 şi, după toate aparenţele, şi ceea ce s-a întâmplat în 2006 au fost nedreptăţi care trebuie recunoscute ca atare înainte de orice sărbătoare. Slava deşartă urmărită consecvent ca politică organizaţională e ceva atât de necreştinesc încât nu trebuie tolerat nici măcar de dragul unei reuniuni simpatice cum se anunţa cea din 29 iunie. Denigrarea şi lipsa de transparenţă (care este o formă de înşelăciune) sunt rele atât de serioase încât păcătuim dacă ne prefacem că ele nu există.

Am descoperit în ultima vreme cât de importantă este dedicarea faţă de adevăr şi m-am decis să adopt în toate relaţiile mele o politică de toleranţă zero faţă de falsitate. Nu, nu voi accepta să ne pupăm în Piaţa Independenţei doar ca să tragem cu o mătură mare şi generoasă peste stratul gros de probleme. Textele de genul: „A, Daniel a avut altă viziune şi s-a hotărât să înceapă o nouă lucrare cu revista evanghelică pe cont propriu“, sau „Gina şi-a dat demisia ca să aibă timp se dedice lucrării cu femeile“ sunt bune de aruncat praf în ochi şi de salvat aparenţele, dar ele nu rezistă la testul adevărului.

Poate unii prieteni mi-ar zice acum că nu mă recunosc, pentru că ei mă ştiu de pacifist, un bun negociator care recunoaşte valoarea compromisului. Cred însă că există o diferenţă aici între compromisul negocierii şi compromisul complicităţii. Cred din toată inima în compromis ca rezultat al unei negocieri, asupra unui lucru care este negociabil. Unele compromisuri însă sunt rezultate ale complicităţii părţilor implicate, care cu bună ştiinţă încalcă principii sau valori fundamentale. Ei bine, nu vreau să fiu complice, nici măcar pasiv, nici pentru imaginea şi nici pentru the feel good factor al cuiva.

Nu-mi fac iluzii că absenţa mea — oricât de notabilă ar fi fost ea, eu fiind membru fondator — a schimbat ceva. Totuşi momentul acesta a schimbat ceva la mine. Nonşalanţa cu care am fost invitat, fără nici o urmă de recunoaştere a adevărului, pentru că scuze oricum nu aştept, m-a determinat încep să vorbesc mai liber despre acest capitol din viaţa mea.

Nu-mi place să-mi ridic poalele-n cap şi cred de asemenea că nu e util să strig în gura mare tot ce ştiu. N-am prea vorbit despre experienţa mea de la Areopagus de când am plecat de acolo, pentru că m-am gândit la zecile (sutele?) de oameni care sunt străini de toate acestea şi care chiar au găsit acolo răspunsuri la preocupările lor şi orientare în umblarea lor. De ce să îi smintesc? Conta mai puţin dreptatea mea decât binele lor. Am fost însă prea izbit de refuzul programatic al adevărului ca să mai accept să trec cu graţie peste tot şi să intru în rolul care mi se pregătea, doar pentru că show-ul trebuia să continue cu orice preţ.

Cu câteva zile în urmă un membru proeminent al Centrului mi-a spus la telefon cu multă candoare ceva de genul că de fapt ar trebui să merg pentru a sărbători lucrurile bune care au fost în trecut, chiar dacă nu ne-am împăcat asupra celor rele. (Apropos, ale cui „lucruri bune“ se vor fi sărbătorit acolo?). De fapt nu conta nici pacea, nici adevărul, nici viitorul, nici eu ca persoană; conta doar sărbătoarea şi prezenţa mea acolo care să întregească decorul. Ei bine, nu! De-aia n-am mers şi de aia scriu aceste rânduri.

Dar dacă sunt cinstit cu mine, pe lângă cele menţionate, cred că lucrul care a tras cel mai greu în balanţă atunci când m-am decis să pun în domeniul public acest mesaj a fost faptul că un om drag mie, care a lucrat o vreme la Areopagus dar care a plecat de mult timp de acolo, m-a sunat vineri seara din mijlocul evenimentului şi a insistat să merg şi eu, şi chiar s-a oferit să vină să mă ia. M-a durut să-l refuz, pentru că era sincer întristat de absenţa mea. Pentru el şi pentru alţii ca el vorbesc. Cred că în primul rând ei merită să ştie de ce n-am fost.

 

Anunțuri
12 comentarii leave one →
  1. 3 Iulie 2007 6:12 am

    Nu cunosc situatia particulara de la Areopagus, dar pot sa fac o constatare mai generala. in dorinta, initial legitima, de a fi recunoscuti ca evanghelici , in societate, am cazut prada goanei dupa titluri academice si anturaje intelectualiste. Am neglijat fondul si am ajuns robii formei.

  2. Gina Bulica permalink
    3 Iulie 2007 8:37 am

    Daniel, „supscriu” la cele de mai sus. Eu inca jelesc pentru Areopagus. Literalmente. Ca si cum un prieten drag ar fi murit. Mai mult chiar, nu cred ca voi mai pasi acolo vreodata, categoric nu atata vreme cat lucrurile raman tot asa – oamenii avand valoare doar in masura in care (si atat timp cat) pot fi folositi pentru imbunatatirea sau promovarea carierei/imaginii cuiva. Ma intreb cine va fi urmatoarea persoana care va pleca.

    Un vers dintr-un poem pe care l-am citit demult imi vine acum in minte, cand ma gandesc la Areopagus – „Paduri ce-ar fi putut sa fie, si niciodata nu vor fi”. Pacat. Ideea Areopagusului a fost mult mai inalta decat facilitarea atingerii scopurilor personale a catorva persoane. Eu nu asta am inteles si nu asta am citit in viziunea ce a stat la baza crearii centrului, si la care am subscris din toata inima.

    Dumnezeu este, insa, suveran si Isi duce la indeplinire planurile prin cele mai interesante circumstante. Sper, de dragul a ceea ce Areopagus ar putea fi, intr-o renastere a sa. Sper si ma rog. De asemenea, sper ca acest „purging truth, out in the open” sa serveasca acestui scop. Ideea Areopagusului merita o a doua sansa, chiar daca noi, membrii fondatori, nu vom mai fi o parte din ea. Pentru aceasta, insa, o multime de lucruri ar trebui sa se schimbe. Areopagusul are nevoie de oameni care cu adevarat sunt gata sa puna interesele Imparatiei si ale slujirii ei deasupra intereselor proprii, si care nu ezita sa se identifice cu „nebunia propovaduirii crucii”. Nu stiu daca echipa de acum va reusi asta, dar poate ca ma insel.

    Asa cum ai spus, suntem cu totii departe de perfectiune si asta nu ne da dreptul sa luam piatra, insa unele lucruri nu pot fi indreptate decat daca se recunoaste deschis ca treburile scartaie. Iar la Areopagus o alta parte care scartaie tare, dupa parerea mea, este identitatea evanghelica. Pana problema asta nu se va rezolva, nu stiu daca ne putem astepta sa fie acolo binecuvantarea pe care am dori-o, si pe care un asemenea centru ar putea sa o aiba si totodata sa o exercite asupra celor care pasesc acolo.

  3. cristi tepes permalink
    10 Iulie 2007 2:21 pm

    Draga Daniel,
    desi sunt prieten cu MArius nu prea stiu despre Areopagus decit ca face niste lucruri deosebite dpdv intelectual….
    Imi pare rau daca aromele Mioritei au ramas si acolo, asa cum se intimpla in cele mai multe istitutii, inclusiv evanghelice, dar ma bucur ca am putut da de tine (chiar daca am facut-o printr-un articol asa de intim si trist- ma rog lui Dumnezeu sa vindece mai intii ranile si sa-si puna sarutul pe cicatricile tale).

    Mai intii vreau sa-ti spun ca apreciez foarte mult eforturile tale de a lansa o revist crestin aserioasa chiar daca nu s-au concretizat asa cum ar fi trebuit. M-am gindit la tine nu demult cind cineva mi-a cerut sfatul in legatura cu o posibila revista evanghelica. Sunt sigur ca sfatul si experienta ta sunt extrem de valoroase pentru o astfel de intreprindere. Daca se poate da-mi te rog un numar de telefon si o adresa de Email pentru a putea comunica mai pe indelete.

    Domnul sa te binecuvinteze.
    Cristi Tepes

    PS Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la tine a fost privirea ta senina pe care studiile nu reusisera s-a altereze. Sper s-o pastrzi mereu.

  4. Daniel Bulzan permalink*
    10 Iulie 2007 5:46 pm

    Draga Cristi,

    Ma bucur si eu sa te regasesc…
    Despre rani, eu sunt de parere ca tot ce nu ne doboara ne face mai tari. Sunt 5 ani de la acele evenimente si acum nu ma mai gandesc prea des la ele. Viata merge inainte. Dumnezeu a vindecat ce era de vindecat. Faptele raman insa. Din diverse reactii in jurul acestui „caz” mi-am dat seama ca adevarul e bine sa fie spus. E un exercitiu terapeutic pentru toata lumea. 🙂
    Cu revista, lucrurile sunt pe cale sa reinvie. Mai multe vesti in curand! Ti-am trimis si un mesaj email.
    Spor in ceea ce faci si Domnul cu tine.

    Daniel

  5. Daniel Fărcaş permalink
    15 Iulie 2007 7:59 pm

    Păcat……!

  6. Daniel Bulzan permalink*
    16 Iulie 2007 8:09 am

    Da, este. Dar lucrul frumos e ca Dumnezeu nu inceteaza sa ne uimeasca prin modurile in care transforma esecurile noastre in victoriile lui.

  7. 16 Iulie 2007 8:26 pm

    Daniel,

    This is Michael Andres from KCL days. How are you doing? I’d love to hear from you.

    Shalom, Michael

  8. marius permalink
    26 Iulie 2007 5:14 am

    …..poate e asa cum zici tu….dar nu e numai asa. Ptr. mine Areopagusul a fost o MARE binecuvantare. Si Rogobete in special. Cand am venit in Timisoara, acuma aprox 4 ani, eram deja un neadaptat la mediul evanghelic traditional in care, ce-i drept, L-am gasit pe Dumnezeu. Cu cat doream sa inteleg mai mult, cu cat cunosteam si-mi dadeam seama ca Dumnezeu trebuie iubit si cu toata mintea mea, nu doar cu inima, cu atat simteam ca atitudinea ignoranta fatza de ce gandeste lumea in care ma misc e vazuta ca vreun fel de roada a Duhului sfant. In fine. Areopagus si Vox Domini m-au ajutat sa depasesc un moment de criza profunda a credintei mele. O mare gura de oxigen cand eram aproape de sufocare. Si cunosc destui care ar avea de ce sa multumeasca oamenilor de la Areopagus. Ce zic acum nu anuleaza afirmatiile tale, nu asta e intentia mea. Poate e asa, eu doar vroiam sa contrabalansez un pic…..
    In rest, fie-ti ziua in Lumina!
    🙂

  9. Daniel Bulzan permalink*
    26 Iulie 2007 7:07 am

    Draga Marius,
    Nu ma indoiesc de experienta ta si chiar ma bucur ca ai gasit la momentul potrivit „gura de oxigen” de care vorbesti. La urma urmei pentru asta am fondat acest centru.
    Dupa cum ziceam si in mesaj, mi-as fi dorit ca oameni ca tine sa nu ajunga niciodata sa afle partile mai urate, pentru ca nu va ajuta cu nimic…
    Totusi, adevarul are caile lui de a iesi la lumina!
    Iti doresc un drum in viata care si tu sa aduci lumina si oxigen pentru multi altii.
    Daniel

  10. 12 Ianuarie 2008 3:26 pm

    Salut Dani, presupun ca stii ca te inteleg foarte bine legat de ceea ce ai scris. Doar ca eu nu am avut o problema cu Areopagus ci cu o alta institutie..a se citi `biserica`…!

  11. 15 Septembrie 2009 7:48 am

    Dragi necunoscuti, am ajuns pe acest site ca din intamplare. Sunt beneficiara unui curs de terapie in cadrul Areopagus si doresc sa colaborez cu ei si pe alte proiecte. Din al meu punct de vedere, Areopagusul este ceva util ce se intampla si ceva ce poarta in sine inca un mare potential. Dupa cate am citit aici cu atentie, am imaginea unui grup de oameni care si-au pus alt ideal in Areopagus, si cand nu s-a materializat intocmai, au plecat, lasandu-l gol de ei si plin de ceilalti care au ramas. Asta nu e nici rau nici bine. Este doar.
    Caracterul interconfesional inseamna pentru mine o hora a orientarilor religioase, un indemn la toleranta, o descurajare a cruciadelor si altor razboaie asa zis „sfinte”. Personal, in micimea mea, nu stiu daca sunt capabila sa imi iubesc pana si dusmanul, asa cum zice porunca iubirii, insa la nivel intelectual pot sa il inteleg, sa il accept ca diferit si sa continui sa traiesc alaturi de el intr-o continua incercare colaborativa de-a gasi si pastra calea cea dreapta. Nu pot spune ca aceasta „cale dreapta” este deja bine specificata in biblie, pentru ca biblia este si ea un manunchi de texte si idei, pe care oamenii le interpreteaza sau le inteleg atat cat pot ei, fiecare dupa subiectivismul sau. Si atunci iti poti da seama cine graieste adevarul doar simtind din gest, din privire, din modul in care se manifesta cand vorbeste, si doar in ultimul rand din cuvintele pe care le alege si care oricum nu sunt capabile sa numeasca pe Dumnezeu, oricate nume i-ar inventa.

    Cred ca Areopagus reprezinta ideea de deschidere si dialog interdisciplinar, interconfesional… Dincolo de cuvintele dvs din acest blog, care sunt foarte corecte si neindraznetze, cosmetizate, se afla alt mesaj pe care il transmiteti fara ezitare> justificati ca alti ales sa va separati de Areopagus. Chiar daca ati avut motive pe care le puteti invoca, ramane alegerea de a va separa. In esenta acest lucru este bun – v-ati individualizat si v-ati pus in slujba unei sarcii cu care v-a inzestrat Dumnezeu – si rau in acelasi timp, nu rau ci uman, pe invers, aminteste doar de ingerul care a hotarit sa fie el lumina lumii si s-a dus sa lucreze singur la asta. Cei care au ramas si v-au chemat, V_AU CHEMAT, chiar si cand ati refuzat – lucru pe care imi imaginez ca si Dumnezeu il face. Poate ca ii supraestimez, ca nu stiu realele motive pentru care v-au chemat, dar nici dv nu le stiti, pt simplul motiv ca nu traiti in intimitatea acestor oameni pentru a le cunoaste adevaratele motive. Ati luat decizia pe o judecata personala. Ati decis sa credeti ca acesti oameni incearca sa pastreze niste aparente si sa faca o cariera si ca nu se preocupa cu adevarat de cele sfinte. Fiecare om incearca sa pastreze niste aparente, inclusiv dvs, pt ca asa e firea umana. Fiecare om incearca sa faca o cariera pt ca asa e nevoia umana. Daca a obtinut titluri, omul acela a dobandit puterea de a face schimbari mai importante in lume decat unul care s-a multumit cu un rol local infim in raport cu lumea. Lasati-l sa aiba titluri, sa vedem ce face cu ele. Daca va vorbi lumii intregi despre cat de mult gresiti dvs ca evanghelic incapatanat, voi considera ca intr-adevar e un om josnic, insa dupa cate l-am cunoscut sunt aproape sigura ca va spune bine despre dumneavoastra, despre initiativa dvs de-a face lucrare pe cont propriu si ca asta e un lucru bun pt ca Dumnezeu si credinta dvs personal si serios asumata v-au indemnat.

    Se pot face inca lucruri multe si bune cu Areopagus. Forumurile pot sa aiba iar audienta, cand cineva se va ocupa de ele. Insa daca multi oameni valorosi in acest sens au decis sa plece, locul a ramas gol.. cei 3-4 oameni care se duc la forum sunt oameni care doresc sa discute si n-au cu cine, deoarece au plecat cei care erau buni la dat replici… au plecat cand s-au saturat de replici, dovada ca pt ei nu dialogul era central, ci impunerea propriei viziuni.

    Intrucat declarati ca nu va place falsitatea, v-am marturisit deschis tot ce aveam pe suflet. Si chiar daca suna a retorica sterila, cel putin la nivel intelectual va inteleg comentariile si ma gandesc ca le-ati facut din motive care pt mine nu sunt evidente, si ca vorbesc in necunostinta cazului dvs, vorbesc doar din ce am citit aici si din ce am vazut acolo la Areopagus, si totodata vorbesc din mine – care doresc sa ma unific cu oameni, instititutii si culturi diferite. Ma bucur ca Areopagus unifica. Sterilitatea si falsitatea sunt pericole posibile dar ele tin doar de oameni. Ei vin si trec, iar discutiile si principiile raman, in istoria psihica se scriu evenimente marcante care au exaltat sau pur si simplu sprijinit. Iar daca nu o lectie despre asa ceva, ce prelegere e important sa tinem?

    • 15 Septembrie 2009 3:06 pm

      Buna Anca,
      Banuiesc ca „necunoscutii dragi” carora te adresezi sunt de fapt subsemnatul, unicul si singurul autor al acestui blog. 🙂
      Wow! Dupa atat de mult timp de la publicarea initiala a textului, ma uimeste ca cineva raspunde la el, si ca o face pe un spatiu atat de intins si cu atata pasiune.
      Nu am prea multe de adaugat in replica la mesajul tau… Ma bucur ca Areopagus si oamenii pe care i-ai intalnit acolo au insemnat ceva pozitiv pentru tine. Evident, nu ai cum sa privesti cele scrise de mine decat prin prisma experientei tale, si poate prin prisma anului 2009, care din cat am inteles eu s-a adaugat la seria 2002, 2006 ca an de „schisma” la Areopagus. (Desigur, cele trei evenimente/plecari/debarcari etc. nu sunt echivalente, dar, daca e doar o simpla coincidenta, trebuie sa recunoastem ca e o coincidenta interesanta faptul ca la 3-4 ani apare cate un conflict si cineva pleaca…)
      Doar doua lucruri:
      1. Vorbesti de multe ori despre plecarea mea, despre alegerea mea de a ma separa (si in contrapondere, despre cei care au ramas – oarecum sa duca greul in „locul ramas gol”…)
      Eu nu am plecat asa pur si simplu pentru ca asa am decis eu. Spun in text la un moment dat ca am fost debarcat, si as vrea sa subliniez acest lucru. N-am ales, ci am fost adus in situatia de a pleca.
      2. Icerc sa ma abtin sa nu fiu prea ironic la acest punct, dar chiar n-am mai fost comparat niciodata cu Lucifer cel razvratit… Ce sa mai zic de chemarea mea la aniversare vazuta ca si chemarea lui Dumnezeu? – Numai ca aici comparatia schioapata, pentru ca Dumnezeu nu il mai cheama pe Lucifer, ci doar pe oameni. Dar cine stie? Poate cei care m-au chemat sunt mai buni ca Dumnezeu, care nu pare ca vrea sa-l ierte pe Lucifer….. pe cand ei inca ma cheama. 😉
      Lasand gluma la o parte, oricat de „in owe” ai fi despre Silviu & Co, chiar nu ti-ai dat seama ca mergi cam prea departe cu o astfel de insinuare?
      Inchei prin a fi de acord cu tine ca „Se pot face inca lucruri multe si bune cu Areopagus. ” Si nu numai ca se pot face, dar chiar stiu ca se fac uneori. Chiar daca unii am plecat, stiu ca au venit alti colaboratori care pot oferi mult.
      Realitatea e intotdeauna complicata si pestrita. Dumnezeu ne vede pe toti si el ne va judeca. In rest, fiecare ne alegem postura pe care o credem cea mai potrivita. E bine insa cat inca avem fiecare prieteni care ne critica. Cand toti criticii ne-au plecat, atunci suntem intr-adevar in pericol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: