Areopagus „la aniversală”. De ce n-am fost.

Am fost invitat pentru vineri, 29 iunie, la festivitatea de aniversare a 10 ani de la înfiinţarea Centrului de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus. Cum am jucat un rol crucial în înfiinţarea acestui centru şi în formularea viziunii iniţiale, dar totuşi am ales să nu merg la întâlnirea respectivă, cred că îmi datorez întâi mie, şi desigur şi altora, o explicaţie.

Totul a pornit în anii 90, când eram studenţi şi doctoranzi în Anglia noi, câţiva timişoreni. Cred că toţi am mers acolo la studii chitiţi să ne întoarcem şi să schimbăm lumea. La întoarcere însă, prin 1997, lumea nu se dorea a fi schimbată de noi… Adică nu am putut înfiinţa o facultate de teologie evanghelică în Universitatea de Vest, aşa cum ne doream. Am putut însă fonda un centru în care să slujim comunitatea evanghelică şi în care să creăm un spaţiu de dialog cu alte tradiţii creştine şi cu societatea în sens general.

Am făcut lucruri frumoase la Areopagus în acei ani, dar din 2002 nu mai lucrez acolo, în principal ca efect al faptului că m-am opus la direcţia în care o luase centrul de o vreme. Mi se părea că prea ne îndepărtăm de mediul evanghelic, ai cărui exponenţi eram, în favoarea dialogului cu orice şi cu oricine şi în favoarea unui academism steril. Mai grav decât asta, mi se părea că Centrul Areopagus riscă să devină o simplă anexă la cariera lui Silviu Rogobete.

Debarcarea mea s-a produs pe tăcute, în lipsă, în timp ce eu eram în Anglia, iar soţia o năştea pe fiica noastră. A fost un caz clasic de manipulare prin adevăruri spuse pe jumătate, detalii hiperbolizate sau scoase din context, lovituri de teatru pregătite în umbră, exploatarea unor coincidenţe şi jocuri de lumini şi cortine, toate acestea având punctul nodal în persoana lui Silviu Rogobete.

Evident, ruptura dintre Silviu şi mine avusese deja loc. Plecarea mea şi neînţelegerile care i-au urmat i-au oferit doar prilejul potrivit pentru a obţine eliminarea mea.

Sunt convins acum că Dumnezeu mi-a vrut binele şi m-a scos — e adevărat, într-un mod care nu mi-a plăcut atunci — dintr-un context în care lucrurile se învârteau în cerc, în care nu se dădea realmente socoteală, iar obiectivele urmărite erau cele de imagine, nu de glorificare a lui Hristos. Treptat ajunseserăm să trăim pentru şi din asocierea numelui Areopagusului cu un Patapievici, Pleşu sau Marga. Forumurile aveau teme din ce în ce mai esoterice iar dialogul real despre lucruri care dor pe multă lume era înlocuit cu aflări în treabă despre chestii deştepte sau cu schimburi de politeţuri între bărbi preacuvioase şi ciocuri în criză de identitate. Îmi amintesc ce îmi zicea odată Ani Ille în perioada aceea: „N-aş zice că nu e interesant să aud despre toate lucrurile astea care apar în temele de forum, dar când mă gândesc că eu pierd, cu drum cu tot, cam trei ore şi jumătate pentru un forum, iar la sfârşit nu mă aleg cu nimic concret care să mă ajute în viaţa creştină, prefer să fac altceva în timpul acela“.

Viziunea cu care am pornit s-a pierdut pe parcurs, iar în goana de a găsi recunoaştere în faţa unor oameni sus-puşi sau faimoşi, am pierdut legătura cu baza noastră de susţinere evanghelică şi cu tinerii ale căror orizonturi (eu unul îmi) doream să le lărgim.

Din păcate, după plecarea mea lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie. Nu demult am trecut pe la Centru şi am stat de poveşti vreo două ore cu Marius Radu, actualul preşedinte (în lipsa lui Silviu care între timp a devenit diplomat). Marius se plângea tocmai de faptul că forumurile nu mai au nici o audienţă. Titlurile sună bine pe pagina web, dar la întâlniri vin câte 3-4 oameni.

Desigur, asta nu înseamnă că nu s-a mai petrecut nimic bun între timp la Areopagus. Biblioteca, începută în 1997 cu vreo 10.000 de volume a ajuns între timp la 24.000 şi este probabil cea mai bună bibliotecă teologică din acest colţ de ţară. Aud că sub umbrela Areopagusului s-a creat un Institut de Terapie Familială şi Practică Sistemică. Dacă cei implicaţi acolo au competenţa profesională şi ungerea Duhului pentru o astfel de lucrare, e clar că nevoile în acest domeniu sunt foarte mari iar orice contribuţie la vindecarea unor răni emoţionale sau mentale este benefică. De asemenea, tinerii HIV-pozitivi slujiţi printr-un alt proiect al centrului, ca şi tinerii provenind din familii sărace şi din centre de plasament care învaţă să folosească computerul în cadrul altui proiect social, au un beneficiu real prin Areopagus.

Totuşi, am ales să nu particip la sărbătoarea oficială. De ce? În orice caz, nu pentru că aş purta ranchiună. La urma urmei răul ce mi s-a făcut a fost spre binele meu. Chiar sunt mulţumitor. Altfel poate aş fi tot acolo, chinuindu-mi sufletul cu aceeaşi apă clocită, împotmolit în acelaşi discurs auto-referenţial şi auto-justificativ. Motivul n-a fost nici vreun sentiment exagerat al propriei purităţi care să nu-mi permită să stau alături de cineva ca Silviu. Eu am găurile mele în caracter, el le are pe ale lui. E bine că îl cunosc aşa cum e cu adevărat. Nu trebuie să fim prieteni, dar nici nu trebuie să fiu duşmanul lui. Pământul ne rabdă pe amândoi, şi pe mulţi alţii pe lângă noi.

Motivul pentru care n-am fost la celebrări e că n-am vrut să fiu părtaş la o nouă poleială trasă la repezeală peste situaţie. Textul biblic care mi-a venit în minte atunci când mi-am imaginat participarea mea la eveniment a fost Isaia 1:13, unde Dumnezeu zice că nu poate să vadă nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Ceea ce s-a întâmplat în 2002 şi, după toate aparenţele, şi ceea ce s-a întâmplat în 2006 au fost nedreptăţi care trebuie recunoscute ca atare înainte de orice sărbătoare. Slava deşartă urmărită consecvent ca politică organizaţională e ceva atât de necreştinesc încât nu trebuie tolerat nici măcar de dragul unei reuniuni simpatice cum se anunţa cea din 29 iunie. Denigrarea şi lipsa de transparenţă (care este o formă de înşelăciune) sunt rele atât de serioase încât păcătuim dacă ne prefacem că ele nu există.

Am descoperit în ultima vreme cât de importantă este dedicarea faţă de adevăr şi m-am decis să adopt în toate relaţiile mele o politică de toleranţă zero faţă de falsitate. Nu, nu voi accepta să ne pupăm în Piaţa Independenţei doar ca să tragem cu o mătură mare şi generoasă peste stratul gros de probleme. Textele de genul: „A, Daniel a avut altă viziune şi s-a hotărât să înceapă o nouă lucrare cu revista evanghelică pe cont propriu“, sau „Gina şi-a dat demisia ca să aibă timp se dedice lucrării cu femeile“ sunt bune de aruncat praf în ochi şi de salvat aparenţele, dar ele nu rezistă la testul adevărului.

Poate unii prieteni mi-ar zice acum că nu mă recunosc, pentru că ei mă ştiu de pacifist, un bun negociator care recunoaşte valoarea compromisului. Cred însă că există o diferenţă aici între compromisul negocierii şi compromisul complicităţii. Cred din toată inima în compromis ca rezultat al unei negocieri, asupra unui lucru care este negociabil. Unele compromisuri însă sunt rezultate ale complicităţii părţilor implicate, care cu bună ştiinţă încalcă principii sau valori fundamentale. Ei bine, nu vreau să fiu complice, nici măcar pasiv, nici pentru imaginea şi nici pentru the feel good factor al cuiva.

Nu-mi fac iluzii că absenţa mea — oricât de notabilă ar fi fost ea, eu fiind membru fondator — a schimbat ceva. Totuşi momentul acesta a schimbat ceva la mine. Nonşalanţa cu care am fost invitat, fără nici o urmă de recunoaştere a adevărului, pentru că scuze oricum nu aştept, m-a determinat încep să vorbesc mai liber despre acest capitol din viaţa mea.

Nu-mi place să-mi ridic poalele-n cap şi cred de asemenea că nu e util să strig în gura mare tot ce ştiu. N-am prea vorbit despre experienţa mea de la Areopagus de când am plecat de acolo, pentru că m-am gândit la zecile (sutele?) de oameni care sunt străini de toate acestea şi care chiar au găsit acolo răspunsuri la preocupările lor şi orientare în umblarea lor. De ce să îi smintesc? Conta mai puţin dreptatea mea decât binele lor. Am fost însă prea izbit de refuzul programatic al adevărului ca să mai accept să trec cu graţie peste tot şi să intru în rolul care mi se pregătea, doar pentru că show-ul trebuia să continue cu orice preţ.

Cu câteva zile în urmă un membru proeminent al Centrului mi-a spus la telefon cu multă candoare ceva de genul că de fapt ar trebui să merg pentru a sărbători lucrurile bune care au fost în trecut, chiar dacă nu ne-am împăcat asupra celor rele. (Apropos, ale cui „lucruri bune“ se vor fi sărbătorit acolo?). De fapt nu conta nici pacea, nici adevărul, nici viitorul, nici eu ca persoană; conta doar sărbătoarea şi prezenţa mea acolo care să întregească decorul. Ei bine, nu! De-aia n-am mers şi de aia scriu aceste rânduri.

Dar dacă sunt cinstit cu mine, pe lângă cele menţionate, cred că lucrul care a tras cel mai greu în balanţă atunci când m-am decis să pun în domeniul public acest mesaj a fost faptul că un om drag mie, care a lucrat o vreme la Areopagus dar care a plecat de mult timp de acolo, m-a sunat vineri seara din mijlocul evenimentului şi a insistat să merg şi eu, şi chiar s-a oferit să vină să mă ia. M-a durut să-l refuz, pentru că era sincer întristat de absenţa mea. Pentru el şi pentru alţii ca el vorbesc. Cred că în primul rând ei merită să ştie de ce n-am fost.