Skip to content

Autoritatea parentală înseamnă perspectivă și sacrificii

6 Februarie 2013

Spuneam în episodul anterior că autoritatea nu e un lucru ușor, mai ales atunci când n-ai avut nici tu parte de modele parentale sănătoase. Nu știu cum se întâmplă că de multe ori ne trezim făcând față de copii noștri exact lucrurile pe care le-am urât în părinții noștri… Pe mine acest lucru mă sperie, pentru că sunt conștient că orice greșeală pe care o fac, nu le va afecta doar pe fiicele mele, ci va afecta și generațiile care vor veni după ele. Experiențele din copilărie se imprimă undeva foarte adânc în ființele noastre, iar atunci când suntem sub presiune ca părinți, probabil că recurgem la ce ne este familiar, chiar dacă vocea rațiunii ne spune altceva. Desigur, există și contraexemple, adică părinți care aplică un stil total opus față de părinții lor tocmai ca revoltă față de ceea ce au trăit. Uneori însă aceștia greșesc în cealaltă direcție. De exemplu, dacă au avut părinți foarte severi, ei sunt foarte permisivi cu copiii lor.

throwing_a_tantrum

Toate acestea însă pentru mine subliniază cât de important este să medităm la aceste lucruri, să ne detașăm puțin față de modelele părinților noștri și să ne analizăm motivațiile și reacțiile. Aș spune de asemenea că e important să citim cărți despre rolul de părinte, dar din păcate nu tot ce se publică este întemeiat pe o practică sănătoasă, dovedită peste generații, sau pe principii consonante cu Biblia. Totuși, o bibliografie bine aleasă, exemplul bun al altor familii care au trecut înaintea noastră prin aceleași probleme, sfatul altor părinți cu experiență, ca și studii biblice pe tema familiei și creșterii copiilor pot fi tot atâtea surse pentru însușirea unei perspective bune și folositoare.

Lumea noastră abundă în prezent de perspective nesănătoase asurpa rolului de părinte. De exemplu, o perspectivă nesănătoasă este să confunzi, ca părinte, dragostea cu permisivitatea. Unii părinți nu spun aproape niciodată „Nu” copiilor lor – din falsă dragoste, din comoditate, pentru că urăsc ideea ca ei să fie catalogați drept părinți severi, pentru că cred clișeul conform căruia copiii lăsați să facă ce vor ajung mai descurcăreți în viață… Efectul acestui lucru este că odraslele lor nu vor învăța ce sunt limitele și vor ajunge, mai târziu, incapabili să-și impună singuri limite.

Altă perspectivă nesănătoasă provine chiar din unele cărți din categoria self-help, cărți de popularizare a unor teorii psihologice umaniste. Se pleacă de la premisa că fiecare copil este bun în sine și că în creșterea lui trebuie eliminată orice coerciție, că trebuie să îi clădim stima de sine repetându-i mereu ce grozav este, indiferent de ceea ce face sau nu face. De exemplu, dacă sparge un lucru, eventual îi spunem că ne-a supărat ca a spart lucrul acela, dar nu îi spunem că e rău să spargă lucruri și nici nu-l avertizăm că dacă va mai sparge, data viitoare va primi pedeapsă – avertisment de care apoi să ne ținem la nevoie. Se consideră că în felul acesta îl ajutăm pe copil să-și capteze potențialul interior, să aibă inițiativă, să-și judece acțiunile doar relațional și empatic etc. Cele mai multe cărți de acest gen au la bază teorii izvorâte din mișcările anilor ’60.

E interesant însă că multă lume începe să se îndoiască de sustenabilitatea acestor teorii educaționale. Îmi amintesc că încă prin anii 1995-96, într-o discuție particulară Baronesa Cox din Marea Britanie, care era la vremea respectivă cancelar al unei universități de prestigiu și avea o bogată experiență în politici de educație atât în Marea Britanie cât și în țări subdezvoltate, prin activitatea caritabilă pe care o desfășura, imi spunea cât de încântată este de elevii români de liceu pe care i-a întâlnit, pentru că au o cultură generală foarte solidă. Este, desigur, posibil să fi întâlnit dumneaei doar tineri buni la învățătură, pentru că știm că nu se putea susține acest lucru cu privire la toți elevii de liceu, nici măcar în anii ’90. Diferența importantă pe care a sesizat-o Baronesa Cox a fost în politica educațională. În România încă se mergea pe o educație clasică, bazată pe dobândirea de cunoștințe, pe care apoi le utilizai (sau nu) în practică. În Marea Britanie se mergea deja de mulți ani pe o politică educațională bazată pe dezvoltarea personală, fără accent pe cunoștințe. Părerea dumneaei era că efectul acestor politici a fost dezastruos, școlile producând copii tot mai inculți.

O lucrare recentă publicată de cercetătoarea americană Jean Twenge prezintă rezultatele unui studiu desfășurat pe parcursul ultimilor 47 de ani în SUA (vezi aici, aici și aici). Acest studiu a arătat că părerea despre ei înșiși a tinerilor americani din colegii a crescut în tot acest interval cu aproximativ 30%, în timp ce rezultatele la învățătură și timpul petrecut pentru studiu au scăzut.  Iar componenta cea mai pronunțată și cea mai nocivă totodată a acestei creșteri a stimei de sine semnalată a fost narcisismul, adică auto-admirația, obsesia cu ei înșiși.

Multi ethnic female graduates taking own photograph

Ceea ce a arătat studiul însă a fost că nu părerea despre sine e cea care le influențează tinerilor succesele de mai târziu din viață, ci mai degrabă dacă provin dintr-o familie bună și dacă au capacitate de autocontrol. Deci mediul familial sănătos cu o educație aleasă și cu valori adevărate e o bază mult mai bună pentru realizări ulterioare decât imaginea de sine. La fel, capacitatea de autocontrol pe care copiii o învață de la părinții lor îi va ajuta mai apoi să se disciplineze și să își atingă scopurile în viață.

Nu degeaba Biblia spune că „nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine”, ci dimpotrivă, să aibă „simțiri cumpătate” despre sine (Romani 12:3).

Așadar, pentru a fi exercitată cum trebuie, autoritatea parentală presupune pe de o parte, efortul însușirii unei perspective sănătoase asupra rolului de părinte. Dar pe lângă asta, implică numeroase sacrificii pe care trebuie să fii dispus să le faci.

Cel mai mare sacrificiu este dragostea dăruitoare. E greu când treci de la a fi tu copilul părinților tăi, de la a fi un tânăr sau o tânără autonomă sau de la a fi un cuplu tânăr, la a fi părinte, respectiv, părinți.  Atunci când ești părinte, trebuie să treci interesele tale pe planul al doilea și să pui binele suprem, pe termen lung, al copilului înaintea binelui tău, iar acest lucru nu ne vine de la sine.

Din cauza aceasta mulți copii sunt abuzați prin neglijență. Sunt lăsați în fața televizoarelor pentru că părinții își folosesc timpul în interesul lor, nu în al copiilor. Alții caută să-și spele păcatul neglijării mituindu-și copiii cu cadouri. Efectele sunt devastatoare în ambele cazuri.

Un alt sacrificiu este faptul că dacă vrei să ai autoritate asupra copiilor tăi, trebuie să fii și un model pentru ei. Or, dacă noi suntem plini de eșecuri morale, relaționale, profesionale, și nici nu suntem dispuși să ne îndreptăm, e clar că nu putem fi modele.

Un alt sacrificiu major din partea părinților este consecvența. Copilul se dezvoltă normal într-un mediu în care e suficient de clar ce e bine și ce e rău și în care albul e întotdeauna alb, iar negrul e întotdeauna negru.

Sunt sigur că mulți dintre noi cunoaștem exemple de părinți care atunci când sunt nervoși își pedepsesc copilul pentru abateri mărunte sau imaginare, iar atunci când sunt bine-dispuși, îi permit să facă orice. Ei bine, efectul acestui comportament e că acel copil fie va deveni foarte nesigur în viață, fie va deveni foarte dominator și nestăpânit – sau cel mai adesea o combinație de ambele. De ce? Pentru că nu va putea să-și dezvolte un for interior asupra a ce este bine și ce este rău, ca astfel să aibă siguranță asupra acțiunilor sale; să și le cenzureze sau să și le valideze. Totul va fi pentru el o bătălie a voinței sale, care uneori va fi contradictorie.

Consecvența presupune o disciplină al cărei preț mulți părinți de azi nu sunt dispuși să-l plătească. Trebuie să luptăm cu noi înșine și cu temperamentele noastre ca să reușim să nu fim influențați de propriile noastre toane atunci când ne raportăm la copii. Colericii și histrionicii sunt dezavantajați aici, dar nici lor nu le este imposibil să-și adapteze comportamentul în direcția consecvenței.

Mama mea era colerică, și uneori când vorbeam obraznic mă pedepsea pe loc, cu nervi, trăgându-mi câte o palmă. Îmi amintesc distinct că nu simțeam nici o durere în urma acestor palme și nici nu mă gândeam să-mi schimb comportamentul. În schimb tatăl meu, care era un flegmatic, întâi mă lua la întrebări despre ce făcusem, îmi spunea cât de supărat este pentru greșeala mea, îmi spunea de ce este rău ceea ce făcusem și abia apoi, eventual, îmi aplica și o pedeapsă – fizică (destul de rar) sau ne-fizică. Acest gen de disciplinare dădea roade instantaneu.

Aceste diferențe de temperament, dar și de istorie familială dintre cei doi soți fac ca discuțiile și consultarea permanentă dintre ei cu privire la creșterea copiilor să fie extraordinar de benefice. Discutați, rugați-vă împreună și încercați să adoptați politici comune. Iar dacă simțiți nevoia să vă corectați unul pe altul, n-o faceți în prezența copiilor. Eventual puteți atrage atenția discret, iar apoi discutați problema mai târziu, când sunteți singuri. Altfel copiii vă vor manipula, instinctiv, pe unul împotriva altuia.

Un alt sacrificiu important este să ai scopuri de durată cu privire la dezvoltarea copiilor tăi. Pentru aceasta trebuie să petreci timp reflectând la aceste scopuri, poate trebuie să citești o carte care să te inspire și să-ți sugereze soluții practice pentru diverse greutăți pe care le întâmpini, trebuie să citești și să studiezi Scripturile pentru a afla ce e important în perspectivă eternă pentru copilul tău, ș.a.m.d.

Apoi, trebuie ca mijloacele pentru a atinge aceste scopuri să fie incluse în rutina zilnică, cu consecvență și creativitate. Trebuie găsit modalități plăcute, interesante pentru copil, de a dezvolta anumite trăsături și valori în el. Trebuie să ne folosim la maxim creativitatea pentru a crea amintiri de neșters în copiii noștri, care mai apoi să-i ghideze în viață.

E mult mai simplu și mai comod să fii un părinte neglijent, permisiv sau autoritar în sens arbitrar, numai că o faci sacrificându-ți propriul copil.

În episodul următor, despre modul cum poate să ne inspire Biblia, sau credința creștină, pentru a fi părinți mai buni și pentru ieși din criza de autoritate parentală în care ne-a târât cultura seculară.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: