Skip to content

Da, este vorba despre o criză a autorității parentale

4 Februarie 2013

Redau aici, în format editat și extins, conținutul discuției de la Matinalul RVE Timișoara din 04.02.2012 cu Nelu și Oana, pe tema „A fi părinți. Despre criza autorității parentale”.

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie mi se pare că în ultimul sfert de veac felul în care mare parte dintre români înțeleg să-și exercite rolul de părinte s-a deteriorat tot mai mult. De ce spun eu asta? Mai întâi, pentru că văd în jurul meu tot mai mulți copii necooperanți, care se dau cu fundul de pământ sau se luptă cu părinții lor să-și impună punctul de vedere, și câștigă! În anii 2000 încă mai vedeai părinți care-și luau cu ei copiii la supermarket. Mai nou, în Timișoara cel puțin, sunt lăsați acasă tocmai pentru că nu pot fi stăpâniți. Iar copilașii care până la doi-trei ani nu învață să-și stăpânească pornirile, devin mai apoi mici teroriști pentru părinții, educatorii și profesorii lor. Plângerile din partea acestora abundă!

Văd, iarăși, tot mai mulți părinți neajutorați în fața copiilor lor, depășiți de problemele pe care creșterea acestora le pune, incapabili să le spună uneori „Nu”, sau să-i modeleze pentru a deveni cooperanți.

Având copil de vârstă școlară, am avut apoi ocazia să aflu faptul că, din punct de vedere academic, foarte mulți copii se pierd încă din clasa I-a, adică nu țin pasul cu cerințele și trec prin școală fără șansa de a mai recupera handicapul care se acumulează, datorită deficitului de atenție și lipsei de disciplină personală de studiu.

Ce să mai zic apoi de perspectiva spirituală și morală? Nu prea mai văd, nici măcar de fațadă, vechile valori fiind cultivate în creșterea copiilor; vorbesc despre cinste, dreptate, hărnicie, frumos. Dimpotrivă, copiii sunt parcă încurajați, sau cel puțin tolerați, să crească iubind necinstea, superficialitatea, imaginea pur exterioară, sexualitatea prematură, jocurile de putere. E drept că mijloacele moderne, gen Facebook, le dau și ocazia și mijlocul să cultive exterioritatea și superficialitatea, dar nu văd ca părinții să încerce măcar să-i învețe, că adevăratele valori sunt altele. Sau când încearcă s-o facă, e de obicei prea târziu. Iar de la necinste și superficialitate nu mai e decât un pas la cultivarea cu orice preț a plăcerilor, la abuzul de substanțe nocive, larg răspândit printre elevii din Timișoara, și la infracționalitate.

Toate acestea – și lista nu e completă –  mie cel puțin îmi spun că avem în fața noastră o criză. Părerea mea este că e vorba de o criză a autorității parentale. Știu că mulți din cititorii mei deja s-au zburlit când au ajuns la cuvântul „autoritate”. Știu că e un cuvânt rău famat, căzut în dizgrație încă din anii ’60. Știu de asemenea că pentru multă vreme, în numele acestui concept s-au comis abuzuri de neiertat.

Dar eu nu vorbesc aici despre un autoritarism arbitrar care să strivească copilul, ci vorbesc despre o autoritate înțeleaptă, grațioasă și empatică, dar principială și robustă în același timp.

Nu-mi propun să răscumpăr acest concept pornind de la propriile mele nostalgii, regretând „vremurile bune de odinioară”, ci pentru că mi se rupe inima când văd în jurul meu părinți disperați și copii debusolați, iar eu știu că se poate mai bine. Am văzut părinți care și-au crescut copiii cu succes bazându-se pe un alt mod de a fi părinți. Mai mult, am și în Scriptură și în morala creștină principii solide care pot fi de folos oricărui părinte care e în căutare de soluții.

Iarăși, nu vreau să mă întorc în timp și să neg progresele majore pe care le-am făcut în ultimii 50-80 de ani în mai buna înțelegere a psihologiei copilului – a fenomenului învățării prin joc, de exemplu –, în înțelegerea importanței unei hrăniri echilibrate sau în recunoașterea principalilor dușmani ai unei dezvoltări armonioase a copilului.

Apropos de relele din trecut cu privire la tratamentul copiilor, îmi amintesc una din poveștile rămase la noi în familie pe care am auzit-o de la mama mea. Se spune că străbunicului meu îi plăcea foarte mult carnea afumată care fierbea în oală împreună cu sarmalele. Iar duminica la prânz, acesta îi cerea soției lui să răstoarne oala cu sarmale într-un castron mare, iar lui să-i pună în farfurie toată carnea, ca s-o mănânce singur. În acest timp, copiii lui, adică bunicul meu și cele trei surori ale lui, n-aveau voie să se uite la masă, ci trebuiau să șeadă pe prag, întorși cu spatele, și să-și mănânce în liniște cele una sau două sarmale pe care le primeau. Singurul lucru care îmi potolește oarecum indignarea față de această atmosferă îngrozitoare de familie este faptul că lucrurile acestea se petreceau undeva prin 1880 – 1890, deci cu mult timp în urmă, într-o familie de țărani simpli…

Deci nici pe departe să vreau să idealizez trecutul. Și în trecut s-au făcut greșeli. Dar dacă au fost și lucruri bune, m-aș bucura dacă am avea înțelepciunea să le păstrăm.

Motivul pentru care leg manifestările descrise mai sus de problema autorității parentale este că din observațiile mele, dar și din ceea ce spune literatura de specialitate, toate acesta sunt cauzate de abdicarea părinților de la responsabilitățile lor de părinți. Autoritatea responsabilă de părinte este combinația aceea de aur dintre protecție, dragoste, fermitate, stimulare și provocare. Ea a produs în trecut și continuă să producă și în prezent tineri adulți capabili, echilibrați și de caracter din care ne-am dori să fie cât mai mulți în jur.

Ceva ne-a determinat însă să abandonăm unele din ingredientele acestei combinații de aur și rezultatele nepălăcute n-au întârziat să apară. Eu zic că ceea ce am abandonat este acea fermitate calmă, care inspiră încredere și care ajută copilul să se auto-controleze, să se focalizeze și să discearnă între ce este bine și ce este rău. Și am mai abandonat timpul de calitate petrecut cu copiii în care să-i stimulăm și să-i provocăm, pregătindu-i astfel pentru viață.

Autoritatea nu e un lucru ușor, mai ales atunci când n-ai avut nici tu parte de modele parentale sănătoase. Pentru a fi exercitată cum trebuie, ea presupune pe de o parte, efortul însușirii unei perspective sănătoase asupra rolului de părinte, iar pe de altă parte implică numeroase sacrificii pe care trebuie să fii dispus să le faci.

Dar despre asta în episodul următor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: